Statul român pare pentru moment exceptat. În trecut însă, au existat unele dificultăţi. În aprilie 1948, la trei luni după abdicarea forţată, regele Mihai a fost privat printr-un decret al guvernului Petru Groza de naţionalitatea română. Puterea instalată după 1989 n-a vrut să audă de un referendum pe tema formei de guvernământ. Am făcut pe avocatul diavolului pe lângă preşedintele abia ales solicitându-i o legitimare a republicii printr-un astfel de referendum. Ştiam, fireşte, că regalitatea nu are nicio şansă, dar republica nu trebuia s-o rateze pe aceea de a se legitima, după eroarea de a-i fi retras regelui naţionalitatea în 1948. Nu sunt idealist, dar cred că astfel de lucruri sunt necesare mai cu seamă la instalarea unei noi forme de guvernământ. Fie şi simbolic. Demersul meu, în numele Partidului Alianţei Civice, n-a avut niciun ecou. În timpul celui de al treilea mandat, Ion Iliescu a făcut ceea ce promisese să facă, dar uitase, predecesorul său, Emil Constantinescu. Nu un referendum, dar o restabilire a familiei regale în drepturile sale istorice. Gest admirabil, dar lipsit de valoare politică.

Să revin la cele două concepte din care doar unul e prevăzut în Constituţie. Naţionalitatea este urmarea naturală a originii. Eu, de exemplu, sunt de naţionalitate română, fiindcă m-am născut în România într-o familie de români. Nimeni nu mă poate priva de naţionalitatea mea. Indiferent de ce aş face. Naţionalitatea este, ca şi limba, înnăscută. Sunt nativ român.

Cetăţenia, în schimb, este dobândită: la o anumită vârstă, când eşti considerat responsabil de actele tale, statul îţi acordă cetăţenia odată cu cartea de identitate. Ceea ce înseamnă că, devenind cetăţean al ţării, ai toate drepturile şi responsabilităţile prevăzute în Constituţie şi în legislaţie. În state mai pragmatice, ca de exemplu SUA, cetăţeanul este definit ca plătitor de impozite. Nerespectarea exigenţelor legale poate conduce la retragerea cetăţeniei. E dreptul statului s-o facă. În plus, cetăţenia poate fi şi o opţiune personală. Naţionalitatea e un dat. Paşaportul, ca şi orice act de identitate, este o formă de recunoaştere a cetăţeniei. Nicidecum a naţio-nalităţii.

Vă închipuiţi la ce s-ar ajunge în SUA dacă noţiunile acestea ar fi confundate? Guvernul socialist francez s-a izbit de imposibilitatea de a le retrage teroriştilor născuţi în Franţa naţionalitatea. O lungă şi furtunoasă dezbatere i-a obligat să dea înapoi. Nu neapărat pentru că măsura era considerată a fi una ţinând de dreapta politică. Dar pentru că ar fi reprezentat o încălcare a drepturilor omului. Problema este că numeroşi terorişti sunt născuţi în Franţa şi au obţinut naţionalitatea franceză. Tradiţia se opunea unei măsuri de acest fel. Juridic, problema, are o singură rezolvare: distingerea dintre cele două concepte. Unui imigrant recent care nu e de naţionalitate franceză nici nu se pune problema de a-i acorda vreun drept sau de a-l expulza, dacă se face vinovat de terorism. Chestiunea e simplă. Unui maghrebian născut la Marsilia nu-i poţi retrage naţionalitatea, deşi arbitrar acordată, dar, dacă se face vinovat de acte contra ţării lui de adopţie, îi poţi eventual retrage cetăţenia. Cu condiţia s-o separi juridic de naţionalitate. Şi dacă i-ai acordat-o cândva pe cea dintâi.

Nu e vorba de un joc de cuvinte. Cele două noţiuni nu trebuie să fie, legal şi juridic, considerate sinonime. Confuzia lor conceptuală atrage o confuzie practică. Iată: ce loc ocupă un minoritar german, cum e însuşi preşedintele României, sau un maghiar, într-un stat declarat „naţional“, ca al nostru prin Constituţie, nefiind nici unul, nici altul, de naţionalitate română? Dacă i-am privi exclusiv prin prisma cetăţeniei, atunci, da, n-ar fi nicio dificultate.