Muzeul execuţiei lui Ceauşescu

La scurt timp după ciuruirea părinţilor săi, Nicu Ceauşescu făcea o profeţie cu iz nostalgic: „Ăştia nu sunt în stare să zugrăvească în zece ani cât a construit tata într-un an!“.

Iar pentru a-i închide gura „Prinţişorului", ucigaşii tatălui său s-au grăbit să astupe cu mortar şi să dea cu bidineaua peste urmele gloanţelor din zidul de la Târgovişte. A fost al doilea pas în opera de vopsire a istoriei în „cazarma de la gară".

Primul fusese făcut, vitejeşte, de colonelul Andrei Kemenici, comandantul unităţii în care-şi găsiseră sfârşitul soţii Ceauşescu. Înainte chiar de a fi avansat general pentru merite deosebite în lupta cu fantomele teroriştilor, Kemenici a purces la salvarea onoarei Armatei Române. N-a făcut-o cu mitraliera, ci cu bidineaua. A dat ordin unui zugrav să se cocoaţe pe o scară şi să mâzgălească niscaiva semne pe faţada clădirii Comandamentului, ca şi cum ar fi fost urme de gloanţe. Îi era greu să explice de ce trăsese un milion de proiectile fără să fi fost atacat măcar cu o lovitură de praştie.

Aşadar, graţie unor zugravi destoinici şi a unor bidinele energice, în cazarma din Târgovişte au fost operate deja două măsluiri istorice. Nici zidul execuţiei, nici faţada Comandamentului nu mai arată ca-n decembrie '89. Dar nu e timpul pierdut pentru o reconstituire fidelă.

Decizia recentă a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, de a transforma cazarma într-un muzeu al comunismului, ar putea fi salvarea unei moşteniri istorice. De câte ori am intrat în acea incintă sumbră de pe Bulevardul Castanilor, pentru a înţelege cu adevărat sfârşitul Ceauşeştilor, m-am întrebat de ce cazarma a fost lăsată în părăsire. În toţi aceşti ani, accesul publicului a fost interzis, iar ziariştilor le-a fost permis doar cu aprobări speciale. Cei mai interesaţi au fost, evident, reporterii străini, mereu fascinaţi de execuţia dictatorilor din ţări ciudate precum România.

Pe locul fostei unităţi militare ar trebui amenajat, într-adevăr, un muzeu. Dar nu unul al comunismului, ci al finalului tragic al soţilor Ceauşescu. În cele trei zile cât aceştia au fost ţinuţi în captivitate la Târgovişte, 22-25 decembrie 1989, acolo s-au întâmplat lucruri teribile. Zidurile acelea au o memorie fabuloasă, la fel ca TAB-ul şi camionul în care dictatorii nimănui erau ascunşi „de frica teroriştilor". Dar câte n-ar putea să spună mantaua de căpitan a lui Nicolae sau cea de soldat a Elenei... ori căciulile lor cu urechi... ori bocancii cazoni...

Şi, evident, există oameni. Martori oculari ai acelor momente istorice, mulţi dintre aceştia încă se mai află în viaţă. Ce ghizi buni ar fi într-un Muzeu al Sfârşitului! Să le povestească turiştilor veniţi de pretutindeni ce au făcut ei cu Ceauşeştii în decembrie '89. Cum i-au păzit maiorul Ţecu, maiorul Mareş, căpitanul Boboc, locotenentul-major Stoica şi caporalul Dobriţa. Cum i-a năucit cu acuzaţii mincinoase procurorul Voinea. Cum i-au împuşcat cei trei paraşutişti de la Boteni.

Nimic nu trebuie pierdut din memoria acelor zile. Nu trebuie distrusă nicio bucată de tencuială. Peste tot scrie istorie. Iar istoria, bine administrată, poate aduce şi reconciliere, şi bani. Târgoviştea ar deveni loc de pelerinaj. Nu din nostalgie, ci din curiozitate. Orice român ar trece o dată în viaţă să vadă unde au fost executaţi Ceauşeştii, la fel cum orice neamţ, evreu sau polonez vizitează muzeul ororilor de la Auschwitz. Şi e vorba de un pelerinaj planetar, căci te întâlneşti acolo şi cu japonezi, şi cu francezi, englezi, ruşi sau americani...

Dacă n-am fost în stare să zugrăvim ce a construit Ceauşescu, măcar să facem, după 20 de ani, un muzeu pe locul execuţiei acestuia! Iar cu banii obţinuţi din turism, să zugrăvim ce se mai poate zugrăvi în ţara asta...