Muzee care plâng

Capitala are în parohie, nu se ştie pentru cât timp, o salbă de bijuterii care mai de care mai strălucitoare: casele muzeale şi moştenirea educaţională lăsată locuitorilor oraşului de cei mai mari români.

Eşti cetăţean al unui oraş mare, capitală europeană, şi zici că e normal să nu mergi la muzee, pentru că sunt aici, la îndemână, lângă casă. Şi, până la urmă, de ce să mergi?! Să dai bani pe bilete de pomană, pentru că oricum românii nu sunt în stare să facă şi ei un Luvru?! Şi chiar dacă ai bani de aruncat, ce, pleacă ele, muzeele, undeva? Nu pleacă. Lasă, că e timp. Mergem cu ăla micu' în vacanţă, găsim noi timp. Sau mergem o dată, de ziua mea.
Aşa trec zilele, cu ele trec şi anii. Şi nu mergi, nu afli, rămâi acelaşi. Nu mai bine cumperi albume de artă împreună cu ziarul?! Dar habar nu ai ce ascunde Bucureştiul! Comori, da, comori.

Pe internet, total întâmplător, undeva la un click distanţă, un articolaş anunţa „Ziua porţilor deschise" în câteva case memoriale aflate în subordinea Muzeului Bucureşti. Când citeşti această ştire, cum să nu te bucuri şi să spui: „Dragă, hai să ne plimbăm şi noi puţin, mai vedem ce e în Bucureştiul ăsta!"?
Rosteşti aceste cuvinte, te îmbraci de drumeţie şi pleci să vezi istoria. E simplu!

Clădirea care găzduieşte casa memorială „Victor Babeş“ a fost construită în 1929 de arhitecţii Flegel şi Mellinger şi a fost casa lui Mircea V. Babeş, fiul savantului, donată statului român spre a deveni muzeu.

„Nottara", nu teatrul

Pe bulevardul Dacia atrage atenţia o clădire în ruine cu sigla Partidului Republican din România. Nu vă opriţi acolo decât dacă aţi pornit la drum cu scopuri imobiliare. Spre Foişor, puţin mai sus, pe stânga, e bustul din piatră al unui om care n-a avut astâmpăr profesional nici pe scenă, nici în afara ei, care parcă şi aşa, bust, continuă să-şi joace rolul. Acolo e Casa Memorială „Constantin I. Nottara", un titan al teatrului românesc.

Pentru publicul care n-a trecut încă pe la Nottara pe-acasă, el este omul care a dat numele unui teatru. Dar nu e puţin lucru că Nottara i-a învăţat meserie pe aproape toţi actorii care au trăit în vremea lui. Iar personajele pe care le-a interpretat îi veneau ca o mănuşă, pentru că el era mănuşa care ştia adevărata măsură.

Poate după citirea acestei mărturisiri a lui Tudor Muşatescu, făcută într-o vreme în care respectul se exprima prin sărut sau îmbrăţişare, Nottara va căpăta altă aură: „După premiera piesei mele «Titanic Vals» m-a sărutat multă lume, în cap cu părinţii şi prietenii mei, dar cea mai de preţ îmbrăţişare pentru mine a fost sărutarea pe frunte a maestrului meu adorat Constantin Nottara, dată pe scările Teatrului Naţional şi însoţită de următoarele cuvinte: «Muşătică, băiete, te-a miruit Dumnezeu cu un mare talent. Să trăieşti şi să nu te dezminţi!»".

Afară-i leopardul

La interior, casa memorială este superbă. Parcă acum maestrul a stins trabucul şi a ieşit rapid pe uşă. De afară, parcă e o clădire boierească abandonată. Gardul dărăpănat din beton şi porţile ruginite sfidează statuia pe care o ţin departe de bulevard. Scuza: probleme juridice. A fost chiar casa familiei Nottara, de la 1931. Are parter şi etaj, fiecare secţiune cinstind memoria marelui om de teatru şi a fiului său, compozitorul Constantin C. Nottara.

Înăuntru miroase a profesie făcută ca la carte, miros cărţile franţuzeşti despre dramaturgii tuturor timpurilor. Mii de cărţi, obiecte de mobilier deosebite. Lemnul e prezent peste tot, negru, clasic, elegant. Dormitorul are o oglindă mare, unde, probabil, maestrul îşi repeta replicile în hainele lui Shylock din „Neguţătorul din Veneţia" sau exersa Puterea cu grimasele regelui Lear. Un singur lucru modest în acest spaţiu memorial: patul. Nimic grandios.

Nimic opulent. Doar un pat. La etaj, în camerele compozitorului Constantin C. Nottara, atmosfera e mai lejeră. La pian se susţin reprezentaţii pentru elevi. E aşa de frumos, de parcă cineva încă locuieşte acolo. O atmosferă în care jongla cu notele pe portativ. Aici, accesoriile camerelor sunt mai tinereşti: artă decorativă, porţelan de Sèvres, vase japoneze şi chinezeşti, sticlă de Murano, cristale de Boemia, mese sidefate sau cu fildeş, partituri. La plecare cumpărăm un pliant de un leu, pe care nu scrie preţul.

 Biroul din lemn masiv a fost construit la comanda lui Victor Babeş, pe baza unor schiţe întocmite de savant

Anonima Casă „Babeş"

Pe strada Andrei Mureşanu din Dorobanţi, în cercul vilelor grandioase, e ascunsă Casa memorială „Victor Babeş". Plăcuţa pe care scrie denumirea muzeului a trecut de mult de vârsta a treia. Aspectul exterior al clădirii, care ar trebui să-l preamărească pe cel care a scris primul tratat de bacteriologie din lume, e şters.

O doamnă de la Poliţia Locală citeşte un roman la umbra zidurilor şi se bucură că, în sfârşit, cineva o determină să mai pună semnul în carte şi să ia poziţia regulamentară. „Nici profesorii nu mai vin cu elevii la muzeu", spune doamna în uniformă de Poliţie, care mărturiseşte că abia dacă zăreşte pe cineva în cursul săptămânii la poarta acestei case muzeale.

Clădirea a fost construită în 1929 de arhitecţii Flegel şi Mellinger şi a fost casa lui Mircea V. Babeş, fiul savantului, donată statului român spre a deveni muzeu. Dorinţă îndeplinită, teoretic.

Câteva lucruri de studiat la interior: biroul din mahon, realizat după schiţele lui Victor Babeş, tapiţeria cât un perete, microscopul Carl Zeiss, adaptat după ideile marelui medic. Încă mai este liftul care ducea la etaj mâncarea pentru locatari. În vitrine, tratate în română şi franceză despre lucruri înfiorătoare: bacterii, ciumă, pelagră şi alte pete negre ale omenirii.

După câteva minute bune de aşteptare, aflăm de la un angajat că avem voie să fotografiem, dar nu în scopuri comerciale. De la acelaşi domn ar fi trebuit să primim informaţii despre muzeu, dar era prea ocupat să bată într-o tastatură, în spatele unei uşi închise. La plecare cumpărăm un pliant de un leu, pe care nu scrie preţul.

"A fost prieten cu Alecsandri. Caragiale nu i-a fost prieten. I-a jucat pe amândoi. Cu Nottara moare cel mai mare din marea generaţie. Profesor al tuturor actorilor din ultimii 50 de ani. Era un mare boier.''
Victor Eftimiu  în ziarul „Vremea"  din 27 octombrie 1935

Unde eşti, tu, Ţepeş?

Cursa muzeelor din weekend a inclus şi coborârea în catacombele Palatului Voievodal, locul acela din cărămidă veche de lângă terasele şi localurile Centrului Vechi. Are o istorie care se întinde din secolul al IV-lea până acum două secole. Se mai numeşte şi Curtea Domnească, fiind cel mai vechi monument feudal bucureştean. Aici stăteau domnii munteni când se plictiseau de aerul de la Târgovişte, vechea capitală. Vlad Ţepeş şi-a făcut aici un cuib din piatră de 160 de metri pătraţi, înconjurat apoi cu ziduri groase.

Dormitorul maestrului Nottara, cu singurul lucru modest din această încăpere: patul 

Domnitorul Mircea

Ciobanul a extins-o, împreună cu anexele ajungând la 25.000 de metri pătraţi. Labirintul este restaurat, atmosfera este fermecătoare, împletită cu instalaţii şi obiecte de artă contemporană. Sus, pe terasă, răzbat mirosurile din bucătăriile Centrului Vechi. La plecare cumpărăm un pliant de un leu, pe care nu scrie preţul.

Un Observator care nu vede, n-aude

Aparent fără nicio legătură, primarii de sector din Bucureşti montează în parcuri fântâni arteziene cu apă colorată şi alte drăcovenii urbane fără sens. Tot aparent fără legătură, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu", o clădire simbol, e o căzătură. Cu acea cupolă maiestuoasă, parcă e un neg pe marginea bulevardului Lascăr Catargiu. Totuşi, e unul dintre cele mai vizitate locuri din Bucureşti, mai ales când presa tabloidă scrie bombastic despre „super-Lună" şi eclipsele care aduc, n-aduc tsunami.

„Marinarul pasionat de astronomie a dăruit semenilor săi această originală construcţie capabilă să deschidă ferestrele cerului", scrie pe site-ul Observatorului. Numai că ferestrele cerului nu se mai deschid de mult de acolo, nici măcar de Sânziene. Nu se deschid nici ferestrele clădirii, nici cupola, unde, pe vremuri, fetele şi băieţii cu ochii mari puteau să privească, doar atunci, dincolo de tavan.

Scara interioară din lemn îţi cere tributul precum Caron, măcar un bilet de sinucigaş, înainte de a te aventura pe trepte, ca o scuză a faptelor tale. Vizitatorii sunt scoşi pe o terasă banală din beton, unde poţi observa Soarele cu o lunetă. Angajaţii Observatorului vorbesc din pasiune, altă scuză n-au. Nici nu comentează. Un tânăr îndrăzneşte să întrebe „De ce? De ce aşa?" Ştie despre ce e vorba, a mai fost acolo, dar, totuşi, „De ce?".

Câteva afişe cu planete pitice, nebuloase, stele şi alte formaţiuni cosmice, telescopul originar întregesc tot acest spectacol deloc ceresc al Observatorului, dar atât de bucureştean.