Mutilarea genitală a femeilor

Săptămâna trecută, mass-media românească a preluat o ştire teribilă. Jihadiştii din Statul Islamic au ordonat ca femeile cu vârsta cuprinsă între 11 şi 46 ani din Irak să fie mutilate genital. Am să explic ce presupune acest lucru având în vedere că România este oarecum ferită de astfel de obiceiuri şi zic „oarecum” deoarece, având în vedere procesele de imigarţie care au loc, nu m-ar mira ca astfel de „tradiţii” să fie aduse în ţară.

Mutilarea genitală a femeilor presupune tăierea totală sau parţială a părţilor genitale externe (sunna sau clitoridectomie). În cea mai gravă formă presupune şi coaserea orificului vaginal (infibulare), rămânând doar un spaţiu mic pentru a permite sângelui menstrual să curgă, urmând ca în noaptea nunţii acea porţiune să fie redeschisă.

În Somalia, Guinea, Sudan şi Egipt procentul femeilor care sunt supuse acestei practici ajunge până la 98%. Motivele pentru care acest obicei încă se practică în 26 de ţări din Africa şi alte ţări din Orientul Mijlociu, deşi în unele locuri este ilegal, sunt diverse. Pentru mulţi, mutilarea genitală a femeilor este considerată un ritual de „purificare”, de trecere de la copilărie la viaţa de adult, un act de primire a valorilor culturale ale strămoşilor, familei şi grupului etnic din care fac parte; însă sunt ţări, precum Somalia şi Sudan, unde procedeul se aplică inclusiv fetiţelor între 18 luni şi 2 ani. S-a creat astfel o presiune socială extraordinar de puternică care alimentează o teribilă frică de a avea fiica refuzată de către un bărbat pentru a se mărita, din cauză nu este „tăiată”.

„Nevoia“ de a controla sexualitatea femeilor, întrucât onoarea familiei depinde de virginitatea fetelor, reprezintă un alt motiv. Acesta este mai ales cazul ţărilor precum Egipt, Sudan şi Somalia, unde mutilarea genitală este o metodă de a reduce sexul premarital. În Kenia şi Uganda, pe de cealaltă parte, nu „puritatea” este motivul, ci „nevoia“ de a reduce cerinţele sexuale ale femeii către bărbat, permiţându-i acestuia să aibă mai multe soţii.

Religia este un alt motiv care perpetuează această tradiţie - unul fals, întrucât se datorează unor interpretări greşite ale Islamului care au dus la apariţia unor mituri, precum faptul că mutilarea genitală crşete fertilitatea sau credinţa că părţile tăiate trebuie aruncate în Nil, în semn de sacrificiu pentru divinitate.

În general, procedura este făcută de către moaşe, care nu folosesc ustensile dezinfectate, iar asta duce la apariţia altor riscuri, precum infectarea cu HIV sau infecţii pelvice care pot produce infertilitate. ONU stimează că între 2 şi 3 milioane de fete sunt supuse anual riscului acestei proceduri.

Crimele de onoare

Tot săptămâna trecută citeam cu oroare despre cum o fetiţă de zece ani din Afganistan riscă să fie ucisă de propriile rude pentru „dezonorarea familiei“, deoarece a fost violată de un mullah, într-o moschee. Atacatorul s-a oferit apoi să se căsătorească cu ea, pentru a o salva de la moarte, conform tradiţiei din regiune. Cât de cutremurător şi nedrept poate fi destinul acestei fetiţe?

Apoi, în Pakistan, o femeie gravidă de 25 de ani a fost omorâtă cu pietre de către tatăl, fraţii şi fostul ei logodnic, pentru că s-a căsătorit cu bărbatul pe care îl iubea, iar asta a dezonorat familia.

Crima de onoare este cea mai veche crimă bazată pe violenţă de gen. Cele mai răspândite sunt în Sudul Asiei şi Orientul Mijlociu, unde astfel de norme sociale au rămas foarte bine înrădăcinate, mai ales în mediul rural, unde comportamentul femeilor refelectă imaginea familiei şi a întregii comunităţi. Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie estimează că aproximativ 5 mii de crime de onoare au loc în fiecare an. Adică anual, 5 mii de femei sunt omorâte pentru că se îndrăgostesc „de cine nu trebuie”, pentru că vor să divorţeze, de cele mai multe ori de nişte soţi violenţi, sau din cauza relaţiilor extraconjugale. 

Sfinte patriarhat, în ce secol trăim?

Trăim într-un secol care şi-a păstrat tradiţiile păcătoase din secolul XX (sau mai demult!), un secol în care distribuţia inegală a puterii între femei şi bărbaţi în interiorul familiei şi al comunităţii (fie că este vorba despre luarea deciziilor, bani sau alte resurse etc.) este de prea puţine ori considerată o problemă; un secol în care credinţa că o femeie trebuie să fie dependentă de bărbat din punct de vedere economic încă este vie şi în care încă se mai                                                                                                                                                                                Photo credit: girltalkhq.com                 

crede că femeile şi copiii sunt posesiuni pe care un bărbat le poate controla; un secol în care nesupunerea faţă de bărbat sau refuzul de a întreţine relaţii sexuale curmă destinele a mii de femei; un secol în care lipsa acţiunii de a preveni sau a stopa violenţa, de către comunitate, martori, prieteni sau vecini, omoară!

Acesta este secolul XXI! Sună exagerat, însă asta este realitatea - exagerat de dură pentru femei. Iar cel mai crunt lucru este că tindem de prea multe ori să o acceptăm aşa (ca şi cum ştirile de ora 5 reprezintă ceva normal) – de la a nu sancţiona glumele sexiste, reclamele care vând doar pentru că apare un trup zvelt de femeie, de la a nu îi sancţiona pe cei care cred că a fluiera o fată pe stradă ar trebui să o facă să se simtă flatată, până la a nu acţiona în niciun fel atunci când vedem că în mijlocul zilei, în mijlocul străzii, cum mâinile unui străin ating părţi ale corpului unei fete doar pentru că se poate! Ba nu se mai poate aşa! Pentru că toate „gesturile astea mici” nu sunt nimic altceva decât o oglindire a aceloraşi principii şi a aceluiaşi tip patriarhal de gândire care stau la baza situaţiilor groaznice de mai sus şi fac femeile mai vulnerabile.

Ce să nu facem?

În  ceea ce priveşte mutilarea genitală a femeilor, un exemplu de „aşa nu” este rolul personalului medical în efectuarea acestei proceduri. Spre exemplu în Egipt, în 2008, 77% dintre proceduri erau efectuate de către personal medical calificat. Efectuarea în condiţii sterile nu diminuează problema, ci, din contră, îi dă şi mai multă "legitimitate". O atitudine potrivită în abordarea acestor cazuri este interzicerea completă a procedurii şi găsirea unor mecanisme ca legile să se aplice în fiecare comunitate.

Ce putem facem?

Nu am să vorbesc despre educaţie, deşi cred cu tărie că pe termen mediu şi lung, ea este cheia! Am să încerc să abordez problema din punct de vedere instituţional.

Primul lucru la care îmi zboară gândul este puterea organizaţiilor non-guvernmentale, mai ales a celor internaţionale, cu o istorie puternică de lobby şi advocacy pentru drepturile omului, precum Amnesty International. De fapt, chiar luna trecută, Amnesty International a salvat literalmente o femeie de pe drumul morţii. Este cazul lui Meriam Ibrahim, o tânără mamă creştină din Sudan care a refuzat să renunţe la credinţa ei şi a primit sentinţa de a fi spânzurată. Amnesty a lansat o campanie pentru eliberarea lui Meriam, care a fost susţinută de peste un milion de oameni din întreaga lume – un strigăt  care a fost auzit de către autorităţile sudaneze care au renunţat la acuzaţiile aduse (apostazie). Astfel de măsuri se pot lua şi pentru situaţiile de mai sus, fiind o modalitate reuşită prin care autorităţilor le este atrasă atenţia asupra unor cazuri individuale şi sunt constrânse să ia măsuri, deoarece societatea civilă globală sunt ochii pe ele!

O altă posibilitate este aceea de a acorda azil persoanelor vulnerabile. Însă, procedura este complicată şi la fel ca soluţia de mai sus nu rezolvă problema în profunzime, aceea de a elimina astfel de obiceiuri.

Desigur, există legi care interzic mutilarea genitală, atât la nivel naţional cât şi internaţional, dintre care Protocolul pentru Drepurile Femeilor în Africa, adoptat în 2003, abordează în special problema mutilării genitale. La fel, legi împotriva lapidării şi crimelor de onoare există, însă problema este aceea de a schimba normele sociale, obiceiurile şi mentalităţile care s-au transmis din moşi strămoşi. Slavă Domnului că există ONG-uri care lucrează la asta înauntrul comunităţilor!

Da, să schimbăm astfel de stereotipuri şi obiceiuri durează, să schimbăm legi durează, dar fiecare avem mencanisme prin care putem lua acţiune. Să începem prin a blama şi a nu mai tolera astfel de situaţii oriunde ne-am afla pe glob, să scriem, vorbim, dezbatem, educăm, semnăm o petiţie, scoatem poveştile violente din viaţa privată în public, să se ştie despre ele! Nimic nu este prea puţin! Nu este doar problema lor, ci a noastră ca oameni, ca societate!

Din seria Epidemie globală: violenţa împotriva femeii, citeşte şi despre traficul sexual sau cum am ajuns să „consumăm” femei:  Femeia- sau al doilea cel mai vândut produs din lume.