Mutanţi

Am putea construi o amplă antologie a minimutanţilor de pe la noi.

În genere, e foarte plăcut să contempli imensa diversitate a semenilor. Câte tipuri diferite de frumuseţe sau de „expresivitate"! Câte feluri de a merge, de a articula, de a surâde! Ce fermecătoare risipă de glasuri, de priviri, de siluete! Pe de altă parte, toată această bogăţie, toată această policromie inepuizabilă se înscrie într-un larg perimetru de familiaritate. Oricât de diferiţi, toţi cei din jur alcătuiesc, laolaltă, portretul generic al unei umanităţi coerente, unitare, la îndemână. Îi poţi asuma pe toţi şi poţi fi inclus, la rândul tău, în ţarcul identităţii lor comune. Uneori însă, iese la lumină şi tinde să se multiplice exploziv (şi ameninţător) o „diferenţă" pe care n-o mai poţi asimila. „Aproapele" devine „străin": o apariţie inclasabilă, o ciudăţenie, un mutant. „Noutatea" lui, greu de digerat, pare să se fi instalat la nivel de cromozomi. Nu-ţi mai provoacă simpatie sau antipatie, ci stupoare. E din altă specie, de pe altă planetă.

Dar nu despre „barbarii" lui Baricco vreau să vorbesc (Alessandro Baricco, Barbarii, Eseu despre mutaţie, Humanitas, 2009), nu despre marile dihănii ale viitorului, mijind contagios în preajma noastră, ci despre fraţii lor mai mici, despre câteva subspecii autohtone de mini-mutanţi, produşi de fragedul nostru capitalism, de caniculă, şi de o candidă, înfloritoare, imbecilitate.

Am mai scris despre nopţile din strada Paris, strada unde locuiesc. Revin în numele noilor mele insomnii estivale, pentru a mărturisi că, sub protecţia întunericului, mă simt invadat, fără menajamente, de cohorte întregi de mutanţi. Gonesc de jur împrejur, cu viteze ucigătoare şi motoare ambalate isteric, transformând pacea nopţii în apocalipsă. Au aparenţa unor tineri, dar, în realitate, sunt o combinaţie de sugari iresponsabili şi bătrâni sclerotici. Răzgâi şi crepuscul mental, ambele într-o singură, neglijabilă, calotă craniană. Au maşini şi motociclete scumpe, pe care n-au avut când să şi le plătească singuri, au deci părinţi bogaţi şi stupizi şi, mai ales, se bucură de încurajarea tacită a Ministerului nostru de Interne, pentru care liniştea şi viaţa bucureştenilor, legile rutiere, bunul simţ şi urbanitatea sunt simple mofturi. Ce pot aştepta de la un minister care nu e în stare să rezolve nici măcar delirul minor al câtorva specimene, al căror creier încape perfect în măciulia schimbătorului de viteze?

Am putea construi o amplă antologie a minimutanţilor de pe la noi. Deunăzi, ca să mai dau un exemplu, am vizitat un restaurant bucureştean cu oarecari pretenţii, unde nu era posibilă nici un fel de conversaţie din cauza muzicii. Chelnerul nu pricepea ce vrem. „Fără muzică nu se poate!" - încerca, bietul de el, să se justifice. Pe asterioidul din care fusese paraşutat, nu se mânca, probabil, decât tăvălind totul într-un sos gros de decibeli. Am văzut şi restaurante fără clienţi, în care muzica dădea în fiert. Care va să zică era pentru plăcerea personalului, nu a oaspeţilor. E drept, clienţii protestează rar. Sunt resemnaţi. Dar de ce nu se face un experiment? Opriţi muzica două-trei zile şi veţi vedea că nu scade deverul. Că pe planeta noastră oamenii vin încă la cârciumă ca să stea de vorbă în linişte şi să mănânce fără să dea din buric.

Există, totuşi, şi mutanţi simpatici. Forumiştii, de pildă, cu efortul lor zilnic de a fi inteligenţi. Foarte inteligenţi. Mai inteligenţi decât toţi. Ăsta da, ăsta poate fi un scop în viaţă. Cu condiţia să nu-ţi ia din timpul pentru citit.