Munca în pandemie: efecte şi adaptări

Să te simţi în siguranţă la muncă va fi o provocare, dar să îţi simţi chiar munca în siguranţă va fi mult mai greu. Siguranţa, dacă va mai veni, va veni din adaptare, nu din aşteptare. Vestea bună e că în România schimbările bruşte, gestionarea unor resurse puţine şi mobilizarea în sistem hei-rup nu ne sunt deloc străine, şi acum devin mecanisme adaptative.

Fiecare oraş, ţară, antreprenor se gândeşte, în prezent, la cum se poate adapta, fie că asta înseamnă spaţii de lucru cu distanţe de 1,5 metri între birouri, autobuze cu două din trei scaune goale, servicii online în loc de cele faţă în faţă, munca bazată pe rezultate versus cea bazată pe un timp petrecut sub supravegherea şefului.  

Adevărul, pe care abia avem curajul să îl spunem şoptit, e că nu e o perioadă scurtă şi că măsurile de prezervare a locurilor de muncă nu sunt suficiente, sunt necesare măsuri de adaptare şi poate chiar de reinventare. Mai mult de jumătate dintre români credeau în aprilie că va dura mai puţin de trei luni şi doar unul din zece se aşteptau la minim jumătate de an de pandemie,  pe când  Organizaţia Mondială a Sănătăţii vorbeşte de ani. 

Criza COVID-19 nu e o ploaie pentru care e nevoie doar de o umbrelă şi nici măcar un tsunami devastator dar rapid, pentru care ne-ar trebui o barcă sau un adăpost temporar sigur. Riscul e aici să rămână încă o vreme, aşa că ne trebuie de-a binelea măsuri de adaptare, nu doar unele care ne păzesc temporar, un sistem de grădini acvatice aztece. Pentru că nu mai aveau pământ disponibil suficient, aztecii au inventat agricultura hidroponică, grădini plutitoare, chinampas, şi felul în care se schimbă munca noastră poate fi similar, dacă ar fi să continui analogia, nu e doar nevoie să ne ferim ci şi să ne adaptăm.   

REALITATEA. SAU CE ŞTIM PARŢIAL DIN EA 

349.705 de contracte de muncă încetate şi 995.000 de contracte suspendate  

Dintre cele suspendate, 157.746 în Comerţul cu ridicata şi cu amănuntul şi 112.952 în Hoteluri şi restaurante. Câte dintre ele vor reveni? Evenimentele (corporate, nunţi, botezuri) care sustin parte din horeca nu vor mai fi posibile şi turismul va avea limitări, dacă nu legale, probabil de preferinţe de siguranţă. Cât despre comerţ, ei bine, ştim că online se cumpără produse de igienă şi, drept compensare, ocazional, şi cele de înfrumuseţare sau îmbrăcăminte, da chiar la începutul crizei, doar în Bangladesh un milion de lucrători au fost concediaţi şi comenzi de 3 miliarde amânate. De atunci cifrele au crescut. În. România 3.5% din angajaţi lucrează în această industrie, în 8.500 de companii. Oricum ne-am uita, mai multe zile în casă înseamnă mai puţine achiziţii de haine, şi oricum şi înainte de criză una din două haine cumpărate nu era purtată niciodată. (în Belgia chiar 80% nu văd lumina zilei într-un an) 

Anul trecut s-a închis cu 257.865 de şomeri şi doar un sfert cu indemnizaţie. 

Tot anul trecut susţineam că provocarea este de fapt lipsa forţei de muncă, şi accesul oamenilor la ea, prin formare, susţinerea accesului fizic (naveta de exemplu) şi alte forme de sprijin, pentru că angajatori ratau multe oportunităţi de creştere din lipsa oamenilor. În toamnă îmi spuneau că estimarea lor e că le lipsesc 300.000 de oameni pentru posturile libere şi că acest deficit va creşte la jumătate de milion, şi ştiau asta din studiul extins, nu era doar un instinct. Acum provocarea este inversă, o vreme vom avea probabil mai mulţi oameni care vor să muncească decât locuri de muncă, şi la asta se adaugă un număr mare de români din diaspora pe care ar fi bine să găsim cadrul să îi păstrăm în economia României, beneficiind astfel şi de transferul lor de competenţe aici dar şi de o soluţie la trendul de depopulare în unele comunităţi. Nu cred că sectorul privat va putea absorbi din nou asta, pentru că depinde de cerere, şi o parte din aceste locuri de muncă vor trebui create indirect din stat prin pornirea masivă a lucrărilor publice, în şcoli, spitale, drumuri, infastructura de gaze şi apă în sate, etc.. Nu ne lipsesc deloc locurile în care ar fi cu rost, şi din perspectiva bugetului mai degrabă ”cumperi” un drum, o şcoală (mai avem 1000 cu toalte în curte încă), un spital, creând prin asta locuri de muncă în construcţii şi pe lanţul de furnizori, decât să dai bani subvenţie ca omul să stea acasă că nu poate lucra. 

Oamenii ”invizibili” 

Ce nu vedem uşor în cifre este dispariţia temporară a unei zone de muncă informală şi venituri: menajul casnic, îngrijirea copiilor, munca cu ziua la sat. Aici nimeni nu are cui să ceară şomaj tehnic şi când vor reveni e posibil să fie mult mai puţine, pentru că pot fi trecute la economii dar şi pentru că implică interacţiuni de care oamenii au început să se ferească uneori, iar cele din oraş vor avea probabil tot fluctuaţii în oglindă cu schimburile de la muncă de săptămâni la birou şi săptămâni acasă.  

Adaptarea şi ce urmează:     

Îngheţarea bonusurilor şi a creşterilor  - 38% dintre companiile mari au făcut asta. 

Introducerea turelor de lucru care să limiteze  interacţiunea - şi mai ales ture cu schimbul în săptămâni la muncă sau acasă sau la ore diferite, iar asta va genera provocări şi pentru transportul în comun şi programul şcolar la toamnă.    

Continuarea muncii de acasă -  companii mari, ca Twitter, au anunţat deja că vor lăsa opţiunea de a lucra de acasă indefinit pentru angajaţii lor, jumătate din companiile care au răspuns unui studiu HR Club susţin continuarea măsurii. Şi aici avem exemple, ca emag, care va lăsa această opţiune pentru câteva mii de angajaţi şi speranţa bucureşteanului din mine este că dacă suficienţi vor face asta oraşul nu va mai fi sufocat.  România are însă cea mai mică rată de angajaţi care au început telemunca în această perioada, din UE, conform Eurofond. La prima vedere asta e greu de înţeles în ţara cu internet brici şi cu capitala cotată ca cel mai bun oraş din lume pentru munca de acasă. Dar avem pe de o parte mai puţine locuri de muncă care nu implică munca manuală şi pe de altă parte cea mai mare aglomeraţie în spaţiul locativ, 47% dintre români trăiesc în oraşe în spaţii considerate prea aglomerate (Eurostat) şi una din zece gospodării are trei generaţii sub un acoperiş. Asta complică lucrurile, mai ales cu suprapunerea cu şcoala online.   

Reprofilarea, fie a unor întregi afaceri, fie a unor cariere 

Nu mai departe de un sfert de oră cu maşina de unde scriu acum articolul, în mica localitate Dragomireşti, o uzină a început să producă 350.000 de măşti pe zi, deşi nu făcea asta acum două luni. Una dintre cele mai mari firme de evenimente s-a reprofilat în doar două sătămâni în livrare mâncare la domiciliu, firme de îmbrăcăminte şi-au adaptat liniile de producţie pentru combinezoane. Din cele peste 100.000 de magazine închise, o parte se pot muta în comerţ online, care creşte. În studiul AIMS însă, The new normal, chiar şi aşa, doar 9% dintre afaceri au raportat creştere în această perioadă.    

Reorganizarea muncii şi familiei pentru suprapuneri şi nu doar separări  

Ne-am obişnuit cu separări clare şi bine delimitate în spaţiu, timp şi atenţie mentală, între familie şi muncă. Unii la serviciu şi ceilalţi la şcoală, seara şi în weekend şi vacanţe toţi împreună. Ni s-au prăbuşit însă în acelaşi timp cele trei sisteme pe care ne bazam: şcoala, bunicii şi îngrijirea privată, şi o mare parte dintre familii au descoperit amestecul acestor lumi. Nu e însă ceva nou, copii şi adulţii, munca şi familia, au fost mult mai mult timp amestecate decât separate, dar am pierdut exerciţiul de a face asta în două-trei generaţii şi acum avem şi provocările de spaţiu, şi de competenţa de a face asta. Am câştigat însă sper empatia de a accepta că un angajat, şef sau subaltern, e şi membru adesea într-o familie, cu nevoi şi responsabilităţi şi acolo. A devenit normal să se audă gângurituri în şedinţe zoom şi niciodată în istoria generaţiei mele nu au stat atât copii cu părinţii împreună. Asta ne şi costă, în termeni de productivitate şi, deloc de ignorat, în familii nevoiaşe în lipsa accesului la şcolarizare online, dar cred că va schimba cultura de lucru şi acceptarea permeabilităţii dintre arii, iar asta, împreună cu opţiunea de a munci flexibil de acasă, va crea oportunităţi de acces pentru cei care aveau copii în îngrijire. Nu văd doar oportunitatea, efectul pandemiei şi prezenţa copiilor acasă va cere disproporţionat efort asupra femeilor, dar asta nu e ceva nou. Cine se uita şi înainte atent la date putea observa că avem mai multe femei subocupate sau lucrători casnici în rural femei. Ei bine, acolo grădiniţele se închideau adesea la prânz oricum şi accesul la muncă şi înainte, dar mai ales acum, depinde de sprijinul pentru familii, mai ales că dacă 2019 a fost anul cu cei mai puţini copii de la decretul lui Ceauşescu încoace, poate statul acasă ne dă şansa mai multor bebeluşi de Crăciun şi a mai multor familii care au nevoie să navigheze între muncă şi familie. 

Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le ştiu decât cele despre care cred că le înţeleg, dar ce urmează să se întâmple nu e ceva ce ni se va întâmpla la fel indiferent ce facem, poate fi şi o şansă să ne aşezăm altfel, să ne mai aşteptăm să nu ne udăm ci să încercăm să facem grădini plutitoare mai fertile.