Se poate mai rău? De aici plec în textul de astăzi, pentru că această contextualizare este mereu necesară. Şi nu mă voi referi la cum se poate mai rău din perspectiva politică, internă (pentru că, până la urmă, au fost la guvernare pe rând toate partidele, cel puţin un an, în ultimii 10-15 ani). Mă voi concentra la un scenariu mai degrabă negativ cu privire la situaţia ţării din perspectivă geopolitică / de securitate naţională. Mai ales în astfel de contexte, este foarte important să ştii dacă ai prieteni puternici care te vor ajuta sau nu la nevoie, sau care vor fi aproape de tine în caz de necesitate.

România, din fericire, are o situaţie stabilă şi constantă – suntem de peste un deceniu parte a NATO, membru important din multe puncte de vedere. Şi nu suntem un membru oarecare, ci unul care contează major în flancul estic, un pilon al stabilităţii regionale pentru Estul Europei, mai ales pe fondul unei slăbiciuni majore a Uniunii Europene. Armata Română este apreciată de NATO la un nivel deosebit, şi am avut plăcerea de a vedea modul în care americanii, la ei în ţară, salută militarii români şi le oferă onorul. După cum structurile de securitate naţională din România sunt al doilea furnizor de intelligence din NATO, după SUA – un alt motiv de apreciere. Ştirile recente ne-au arătat că avioanele NATO au ajutat la aducerea în România de echipament medical din Asia, iar experienţa ultimelor exerciţii militare NATO ne-a permis să avem spitale de campanie ridicate doar în câteva zile (da, anii trecuţi, la celebrele exerciţii NATO, militarii români au testat capacitatea de a realiza în timp record... chiar spitale de campanie). Personal ştiu şi alte exemple care arată că România are o contribuţie deosebită la funcţionarea NATO – de exemplu, workshop-ul realizat de CPD-SNSPA, anii trecuţi, în Moldova, a generat ideea realizării unui instrument comun de evaluare a problemelor de securitate prin cercetări realizate similar în toate statele. Anul acesta a fost facut public primul Barometru al NATO, ceea ce este o veste buna pentru toti cei care vor sa realizeze politici de securitate comune in regiune.

Apartenenţa la NATO nu este doar un obiectiv al elitelor sau al conducerii Armatei. Este şi un rezultat al unei atitudini pro-occidentale evidente a populaţiei. Sondaje repetate, făcute de majoritatea institutelor respectabile, confirmă că românii sunt preponderent pro-NATO, pro-Vest, pro-SUA, şi doar într-o minoritate sunt pro-Est sau anti-occidentali. Două treimi dintre români consideră că NATO ne poate proteja de agresiuni externe şi doar un sfert consideră că România ar fi în situaţia de a se apăra singură. Numărul românilor care consideră NATO mai puternică decât Rusia este cel puţin dublu faţă de numărul celor care consideră opusul. Iar încrederea în NATO este la aproape 70%, în timp ce încrederea în Armată este la peste 75% şi în creştere.

La ce ne ajută aceste cifre acum, în plină epidemie de coronavirus? Ne oferă un context absolut necesar, şi o garanţie de securitate care, acum, este mai importantă decât oricând. Văzând nivelul competiţiei geopolitice, precum şi modul în care au început să acţioneze liniile de propagandă anti-occidentală pe linii estice (dinspre China sau Rusia, de exemplu), garanţiile de securitate dinspre NATO pentru România sunt extrem de importante. Iar motivul de optimism este că România nu trebuie să îşi facă griji la acest capitol - #wearenato nu este doar un hashtag, ci o certitudine pentru care s-a luptat din greu în ultimii 20 de ani.

Statele occidentale poate că par acum într-o competiţie fără limite pentru resurse şi supravieţuire, solidaritatea occidentală poate că este cu adevărat testată, dar există repere care nu vor fi abandonate – mecanismele de cooperare dintre statele membre NATO vor funcţiona (ca şi extinderea Alianţei spre Balcanii de Vest – o decizie luată în aceste săptămâni şi care arată că NATO nu face nici un pas înapoi, ci chiar dimpotrivă).

Având această garanţie, românii se pot concentra ceva mai liniştiţi pe problema de fond a prezentului – asigurarea coeziunii interne şi ungerea mecanismelor de funcţionare a statului după ani de zile în care directivele politice au avut un singur numitor comun: destructurarea cooperării dintre instituţii, inhibarea lucrului în echipă şi refuzul acceptării unor obiective comune pentru autorităţi cu culori politice diferite. Un obiectiv greu, complicat şi generator de enorme frustrări şi provocări, dar care poate fi asumat de  autorităţi (de toate culorile politice – pentru că avem un guvern liberal, dar şi consilii judeţene şi primării din toate partidele – peste jumătate de la fosta coaliţie PSD-ALDE, precum şi funcţionari publici numiţi ani şi ani de zile de toate guvernele care s-au perindat la putere). De succesul sau eşecul acestor autorităţi depinde nu doar supravieţuirea lor politică (colectivă, pentru că nu scapă nimeni în caz de dezastru) dar şi coeziunea noastră socială. Nu putem decât să încercăm să gândim pozitiv.