Moştenirea

A fost nevoie de multe vise şi de multă muncă pentru a ajunge la Europa de acum, atât de fragilă în furia ei, şi totuşi cea mai dreaptă şi mai generoasă din câte au existat.

Acum, când se votează periculos din Ungaria până în Suedia, acum, când extremismul se întoarce mai tânăr, mai rafinat (cât de rafinat poate fi brutalul) şi, deci, mai nociv pe acest continent bătrân, dar nu vetust; acum, când românii, ca şi italienii, arată ca nişte şoareci pentru elveţienii din cantonul Ticino; acum, când se aude atât de tare corul stupid al aplaudacilor domnului Sarkozy; acum, când criza scoate, atât de limpede, animalele din oameni, cer răgazul de a aminti că a existat 24 decembrie 1914.

În acel Ajun s-a întâmplat un miracol despre care istoricii, prozatorii, şi chiar preoţii, au vorbit prea puţin. Pe Frontul de Vest, în tranşee, acolo unde nu mai existau graniţe între viaţă şi moarte, acolo, soldaţii francezi, soldaţii germani şi soldaţii britanici au hotărât să nu se mai omoare, nu în noaptea de Crăciun.

Armistiţiul acela ad-hoc, probabil cel mai tulburător moment din povestea războaielor lumii, întâmplarea aceea care s-a lăsat şi cu un meci de fotbal al cărui scor nu se mai ştie (dar veţi fi, poate, de acord că nici nu mai contează) a fost ecranizată în 2005.

„Joyeux Nöel", filmul lui Christian Carion (să convenim că este doar o convenţie, căci filmul acesta nu poate fi al unui singur om), ar trebui văzut, revăzut şi, poate, cândva vom înţelege. Cronicile româneşti au fost, la vremea lor, devastatoare - o producţie banal de euro-optimistă, dulceagă (dacă şi dulceagul poate fi devastator). „Joyeux Nöel" a fost acuzat că este prea explicit în sentimentalismul său. Prea simplu, prea încărcat de emoţii primare. Prea.

Dar când locotenentul francez îi spune acelui evreu care - ei bine, da - îi conducea pe nemţi că nu e nevoie să cucerească Parisul pentru a bea împreună un pahar de vin pe strada Vavin poţi ajunge, destul de repede, să fii sigur că binele chiar există.

Când preotul scoţian ţine o slujbă în iarna acelor disperări, în iarna unui 1914 pe care l-am uitat prea uşor (dacă l-am ştiut vreodată), printre cadavre ninse, îngheţate, ceva reuşeşte să nu se rătăcească pe coridoarele întortocheate ale sufletelor noastre moderne. Binele.
Legenda şi filmul vorbesc despre un final trist pentru acei bărbaţi curajoşi, care şi-au luat libertatea de a nu se mai ucide. Ce imagine: soldaţii nemţi plecând spre Frontul de Est fredonând vechi cântece britanice despre singurătate. 

A fost nevoie de mult sânge pentru a se scrie capitolele următoare, de multe vise şi de multă muncă pentru a ajunge la Europa de acum, atât de fragilă în furia ei, şi totuşi cea mai dreaptă şi mai generoasă din câte au existat. Acum, în aerul îmbâcsit de ură, cer răgazul de a aminti că 24 decembrie 1914 e o moştenire prea importantă pentru a fi irosită.