Moş Pătru şi opulenţa inutilă

Regretatul poet Ioan Flora, care-ar fi trebuit să împlinească anul acesta 60 de ani, obişnuia din când în când la un pahar de vorbă să povestească întâmplări cu tâlc din comuna sa natala, Satu Nou, din Banatul sârbesc.

Mai toate îl aveau ca erou principal pe moş Pătru, un bătrân hâtru, cu har în existenţă şi-n „nararea" ei, aşa cum există câte-un personaj mai mult sau mai puţin pitoresc în mai toate satele româneşti. Una dintre aceste poveşti mi-a rămas cu osebire în minte. Zice ea că, prin 1948 sau '49, Iosif Broz Tito a organizat un mare congres la Belgrad cu reprezentanţii tuturor naţionalităţilor din Iugoslavia, care trebuiau să depună mărturie despre felul cum au rezistat ei sub ocupaţia germană. Şi-au venit la microfon sârbii şi-au povestit cum au luptat ei ca partizani în munţi, îndurând toate privaţiunile posibile, au venit muntenegrenii care, nici ei mai prejos, au relatat cum au mâncat coajă de copac şi-au băut apă din urme de copite de căprioare, la fel croaţii, slovenii etc. Şi i-a venit rândul, delegat din partea comunităţii româneşti, şi lui moş Pătru, să spună cum a rezistat el sub cizma fascistă. Rezum: „Tot ce-au zis fraţii noştri - a început moş Pătru - e foarte adevărat şi mă închin în faţa lor. Dar eu şi cu vecinul Vasile am îndurat ceva şi mai şi: când au ajuns hitleriştii în satul nostru, ne-am ascuns amândoi în podu' şurii mele. Trei ani şi jumătate n-am coborât de-acolo. Am avut de toate: şi slănină, şi şuncă, şi cârnaţi afumaţi, şi caltaboşi, şi jumări, şi tobă, şi sângerete, dar niciun pic de pită! A fost iadu' pă pământ!"

Ioan Flora n-a mai apucat să ne spună cum au reacţionat delegaţii la congres în faţa mărturisirii acestui adevărat calvar: trei ani şi jumătate fără pită! Însă eu mă gândesc că, mutatis mutandis, într-o postură asemănătoare ne găsim în ultima vreme şi noi: deşi nu suntem ocupaţi de străini şi - vorba lui Videanu - avem un guvern perfect şi se găsesc de toate, n-avem, ca moş Pătru, cu ce le mânca.