Primiţi, vă rog, spre studiu aceste denumiri ale unor echipe de fotbal: Mamma Mia Becicherecul Mic, Building Vânju Mare, Escargo (sic!) Fântânele, Delfin Internat Prundu Bârgăului, Arena Bulls Preajba, Piovra Lăpuşata, Inox Del Dodo Alba Iulia, Viticultorul Vârteşcoiu, Villarosa Laloşu, FC Şuruburi Postăvarul, Băştinaşii Suciu de Sus şi (desfiinţata, din păcate) Ambianţa Valea Ciorii. Şic, nu găsiţi? Iată şi câteva nume de fotbalişti, tot pentru atenţia şi amuzamentul dumneavoastră: Sansiro Ciocoi, Giuliano Lalciu, Epaminonda Nicu, Romeo Buteseacă, Ionel Tersinio Gane, Ioan Amarildo Lichtenstein. Simpatic, nu? Foarte simpatic, însă nu doar fotbalul e victima inadecvării. Sunt puţine domeniile în care talentul românesc al confuziei dintre nume şi poreclă refuză să se exerseze. România tranziţiei a înregistrat copii pe nume Arierata, Expertiza, Parkinson, Emergenţa sau Implozia, în vreme ce doamna Israela, septuagenara care colinda studiourile TV cu trei-patru ani în urmă, îşi savurează, probabil, cincinalul de miere alături de soţul, alias fiul, alias nepotul ei. Nu prea mai sosesc veşti de la voiosul trio translegal Triţă Făniţă - Culiţă Tărâţă - Genică Boierică, dar probabil că lucrurile merg bine şi în comicoteca interlopă.

Inadecvarea - onomastică, dar nu numai -  lucrează fără pauză de masă şi fără vacanţă în România. Nu e de râs; nici de mirare n-ar prea fi. Trecutul ne recomandă ţara drept o bună gazdă pentru anomalii. Cu Romulus Zăroni ministru, cu Elena Ceauşescu în Academia Română şi cu Suzana Gâdea la Cultură, România a făcut mereu paşi apăsaţi pe cărările absurdului. Amestecul de incompetenţă, sfidare, umor trăşcăliu şi dispreţ pentru consecinţe e cel mai bun ciment pentru eşec. Simţul ridicolului lipseşte nemotivat şi trage chiulul cu fratele lui de cruce, simţul măsurii. În ţara unde până acum două decenii şi ceva nu aveai voie nimic, acum ai voie orice. Urmarea? Excesul devine normă, excepţia se transformă în regulă, iar lumea arată conform noilor reglementări: cu susul în jos. Desigur, inadecvarea poate fi benignă - dovadă, exemplele din acest articol. Pe acest palier, ea nu produce urmări dramatice, dar semnalează dezlegarea la bun-plac. Îndemnul de pe abaţia thelemiţilor lui Rabelais, „Fă ce-ţi place", devine lozincă şi principiu general în judeţele, oraşele şi comunele patriei.

A nu se crede cumva că ştampilele inadecvării n-au marcat şi capitala. Au marcat-o, vezi bine. Ajunge să te plimbi ceva mai atent pe străzile ei şi te dumireşti. Pe strada Barbu Văcărescu exista, până nu demult, un magazin cu o identitate perfect încifrată: Corny Shoft. Magazinul a dispărut, dar amatorii de umor involuntar şi-au găsit repede consolarea. În aceeaşi zonă s-a deschis o plăcintărie care se cheamă Delfin Regal (mai e una şi la Romană, ştiu), fără legătură cu bietul animal internat, vezi mai sus, la balamucul din Prundul Bârgăului. Nu departe, aşteaptă să-i fie călcat pragul o băcănie recomandată „ca la bunica acasă". Cum îi spune locului? Îi spune într-un fel neaoş, care să excite fantasma nostalgiei şi să rimeze totodată cu talentul culinar al bunicii. Adică, hm, Prestigio. Deşi se cheamă cum se cheamă, restaurantul Golden Blitz îşi clamează sprijinul pentru - ei bine, da - „specificul românesc". În fine, pe Şoseaua Ştefan cel Mare s-a deschis un magazin de biciclete care se numeşte nici mai mult, nici mai puţin decât Moş Ion Roată. Regret că o mână curajoasă n-a scris în continuare „şi uimirea". Pe cât de mare e grădina lui Dumnezeu, pe atât de mic e gardul.