În concepţia camusiană a duratei, aşa cum transpare dintr-o relectură de maturitate a romanului Ciuma, singura decizie potrivită legată de utilizarea cu parcimonie, în absolut, a timpului care a mai rămas, este cea care te obligă la o acţiune care, din punct de vedere strict personal, reprezintă o ruptură de sistem. Revolta existenţialistă, cea care i-a adus Premiul Nobel pentru literatură, în 1957, este de fapt cea care mişcă universuri atît în noi, cît şi în lumea din care facem parte.
 
Ceea ce se ştie mai puţin despre Albert Camus este faptul că a fost şi un foarte bun jurnalist. Pentru el, jurnalismul era cea mai frumoasă meserie din lume. Iar exemplul doctorului Rieux a fost exemplul său: deşi credem uneori că lucrurile se pot termina într-un singur fel, că problemele pot avea o singură soluţie, sub puterea vremurilor, a datelor pe care le colecţionăm, a experienţelor prin care trecem, a percepţiilor pe care le traversăm şi a oamenilor pe care îi intersectăm, adeseori, pentru a nu „muri“, la propriu sau la figurat, luăm decizii care nu au nimic de-a face cu hotărîrea noastră iniţială. Sînt decizii extraordinare, care ne schimbă viaţa, dar care schimbă şi vieţile celor care în acel moment ne sînt aproape. 
 
La o altă scară existenţială, a secolului nostru, în anul în care se împlinesc, iată, 55 de ani de la dispariţia, într-un accident de maşină, a lui Albert Camus, dacă într-o zi de vineri, în cîteva săli de curs ale Facultăţii de Jurnalism din Cluj, în bănci se află profesori eminenţi de jurnalism din România, dar şi din străinătate, sau ziarişti cu ani de vechime şi deja cu renume, tot din România şi din străinătate, înseamnă că aceştia nu au ce face? Nicidecum, înseamnă că aceştia au priceput că jurnalismul nu este un domeniu, o meserie în care ceea ce ai învăţat cîndva este literă de lege, ca în contabilitate, de exemplu; ci este o artă precisă, dar care evoluează odată cu competenţele informatice, cu invenţiile din domeniu, în funcţie de cheful cititorului şi obiceiurile sale de lectură, şi este o meserie, da, în care singura şansă de a-ţi mai păstra atît postul, cît şi credibilitatea este să poţi evolua fără să uiţi că bazele trebuie să rămînă puncte de reper. 
 
Greu de acceptat şi greu de pus în practică. Totuşi, o realitate de mai mult timp în Occident, atît în domeniul mai larg al formării profesionale, cît şi în cel restrîns al jurnalismului. Franţa este, din acest punct de vedere, în avans faţă de multe state europene, dar nu înaintea Statelor Unite ale Americii. 
 
Şcoala nu este doar un sine qua non pentru orice adolescent, ci o trecere spre maturitate, o cale spre diversificare, un moft divin pentru orice individ. Că vorbim de persoane care au 17 ani sau că este vorba de redactori-şef cu experienţă. Nimeni nu este atît de performant şi de multilateral dezvoltat, de robot care ştie să facă tot, încît să poată spune „ştiu tot“: ştiu să filmez şi să postez un film, cu Bambuser sau pe YouTube; ştiu să implementez un plan social; ştiu să scriu pentru web; ştiu să folosesc un iPhone. Oricît de ridicol ar părea, cu toţii am învăţat la un moment dat să facem aceste lucruri, am avut de ales între a ne adapta sau a muri, la figurat, iar generaţia noastră, a celor care astăzi avem între 35-45 de ani, are de „muncit“ dublu. 
 
Voi explica de ce. În jurnalismul de azi convieţuiesc, de bine, de rău, trei generaţii. Jurnaliştii care au acum spre 60 de ani şi care, deşi total paraleli cu Internetul, refuză, din diverse motive, atît să evolueze, să înveţe, cît şi să permită noilor generaţii – nouă, copiilor lor, practic – să îi înlocuim. Tinerii jurnalişti, care debarcă în breaslă cu foarte multe cunoştinţe informatice, limbi străine cunoscute, tupeu, bani, practic mătură din calea lor absolut orice altă competenţă jurnalistică ţinînd de talent sau experienţă, doar pentru că nu ţine pasul cu ei. Şi noi, cei care, la mijloc între aceste două tipuri de încăpăţînaţi notorii, încercăm să ne facem un loc sub soare între două oceane de egoism. Noi avem experienţa, uneori şi talentul, renumele, dacă doriţi, însă trebuie să învăţăm de la ambele categorii generaţionale: de la cei mai în vîrstă – înţelepciunea, de la cei mai tineri – toate mişmaşurile moderne care ne lipsesc pentru a fi în top. 
 
Vestea proastă este că, dacă nu o vom face, vom fi rapid daţi la o parte. Vestea bună este că avem capacitatea de a învăţa, rapid, ce ne lipseşte, mergînd, acceptînd să ne întoarcem pe băncile şcolii. 
 
Aceasta ar fi, pe scurt, ceea ce voi încerca să demonstrez în următoarele rînduri: că Occidentul a înţeles paradigma transformărilor continue, indispensabile adaptării jurnalistului modern la realităţile contemporane (sciziune print/web, noile practici ale jurnalismului, noile forme de scriitură, noile societăţi de jurnalişti, noul gen de business plans etc). În timp ce România încă se mai loveşte de idei preconcepute, gen: „La ce bun să mai fac şcoală? Ştiu tot.“ 
Dacă eşti cu adevărat jurnalist, te întorci la jurnalism 
 
Jurnalismul este un microb. Odată ce ai avut un prim contact cu el, nu mai scapi practic niciodată. Chiar dacă nu eşti bolnav în permanenţă, eşti contaminat şi virusul este acolo, latent. Pe măsură ce îţi construieşti cariera profesională, capcanele vieţii te pot determina să părăseşti forţat această meserie, uneori, pentru un timp anume. Dar dacă eşti cu adevărat jurnalist, mai devreme sau mai tîrziu te întorci la jurnalism, pentru că nu poţi face altfel. 
 
Este prima lecţie de jurnalism pe care am primit-o, cîndva. Ea nu a avut loc în cadrul unui curs universitar şi nici măcar în cadrul unui interviu de angajare. Mi-a dat-o un jurnalist de cursă lungă, ajuns secretar general de redacţie. Nu aveam o formare de jurnalist, la bază. Dar ştiam că vreau să scriu.
 
Mai tîrziu, am experimentat pe viu cele spuse: am fost obligată să mă îndepărtez de meserie şi am făcut totul, cumva, pentru a mă întoarce la această meserie. Întoarcere care a intervenit în cadrul extrem de diferit al unei alte ţări decît România, cu alte tradiţii în jurnalism, cu un alt fel de a vedea lucrurile şi cu alte prejudecăţi. 
 
S-ar putea spune deci că formarea mea ca jurnalist, începută din întîmplare, cu mai mult de douăzeci de ani în urmă, este tributară atît unei percepţii româneşti, cît şi unei experienţe franceze. Ea continuă, urmez cursurile unui master în Managementul Media şi al Digitalului, la Sciences Po Paris. Ea continuă nu pentru că cineva mi-a impus acest lucru, ci pentru că a devenit subit o necesitate pentru mine. Diferenţele de optică asupra ideii de jurnalism şi ideii de formare continuă, permanentă, de-a lungul întregii vieţi, ca jurnalist, sînt extrem de diferite în România şi Franţa. Deşi, teoretic, ele nu ar trebui să fie! Noi avem, pînă la urmă, un minunat proverb, care spune că „atît cît trăieşti, înveţi“. El este însă perceput la nivel bazic, cotidian, sentimental, şi prea puţin pus în practică de-a lungul carierei profesionale. Cîţi jurnalişti români care s-au întors la studii, de-a lungul carierei lor, cunoaşteţi? Cîţi jurnalişti români care s-au întrebat măcar, de-a lungul carierei lor, dacă ştiu suficient, dacă sînt specialişti sau măcar competenţi într-un anumit domeniu şi dacă nu ar trebui să se întoarcă, măcar pentru un scurt timp, la şcoală?
 
Diferenţele între felul de a privi relaţia şcoală – practică în România şi în Franţa (dar şi în Vest, în general), sînt deci enorme şi chiar cuantificabile pe mai multe nivele: 
 
a. atitudine faţă de momentul în care trebuie să începi să te formezi ca jurnalist; 
 
b. atitudine faţă de şcoală ca un patos la care trebuie să revii de mai multe ori (sau nu) de-a lungul carierei tale; 
 
c. atitudine faţă de ceea ce trebuie să înveţi în facultate; 
 
d. atitudine faţă de profesori (calitatea, pregătirea şi experienţa lor); 
 
e. atitudine faţă de ceea ce trebuie să obţii ca „produs finit“ la ieşirea din facultate; 
 
f. atitudine faţă de calităţile unui viitor jurnalist şi faţă de materiile sine qua nondin timpul parcursului educaţional.
 
Este vorba şi de o mare diferenţă între „modelul“ francez şi modelul românesc; practic: în Hexagon, nimeni nu este primit la facultatea de jurnalism fără Bac +2 – deci doi ani de altă facultate –, în timp ce în România se intră direct din liceu. Ideea generală în Franţa este că, pentru a putea începe formarea ca jurnalist, tu, ca fiinţă gînditoare, trebuie să fi ajuns deja la o anumită maturitate, că ai urmat deja cursurile unei alte facultăţi/şcoli etc., şi că ai deja un început de specializare în altceva decît în jurnalism. Că bazele unui proces de gîndire specific, imagistic, logic, o anumită organizare şi chiar structurare a gîndirii, a formelor, în scris, sînt deja puse. 
 
Apoi, în Franţa, jurnaliştii merg ei înşişi la facultate, de-a lungul întregii lor cariere. Una dintre taxele salariale importante este cea dedusă pentru formarea continuă, aşa-numitul droit individuel à la formation. Un procent nu foarte mare, dar care se cumulează în timp şi care, la un moment dat, în timpul carierei sau atunci cînd, din diverse motive, decizi să te reorientezi, îţi foloseşte pentru a putea urma cursurile unei alte formaţii. Ea se cuantifică în sume de bani, pe care le poţi cere angajatorului pentru plata formării tale, şi în ore cumulate. Un alt instrument interesant prevăzut de codul francez al muncii este Congé Individuel de Formation (concediul individual de formare, pe site-ul ministerului francez al muncii: http://travail-emploi.gouv.fr/informations-pratiques,89/les-fiches-pratiques-du-droit-du,91/formation-professionnelle,118/le-conge-individuel-de-formation,1070.html): după un număr specific de ani lucraţi, procentele şi orele cumulate pentru formarea ta îţi permit cererea unui astfel de concediu. Angajatorul este obligat ca pe toată perioada formării, într-un alt domeniu decît meseria pe care o exercitai, să-ţi plătească salariul. Statul francez, el, prin organisme paritare, plăteşte costurile şcolarizării. Un an, o lună, şase luni... 
 
Şi, nu în ultimul rînd, aici profesorii sînt în majoritate jurnalişti sau foşti jurnalişti, iar accesul e pus pe practică. Întocmai datorită acestui specific. Dacă majoritatea profesorilor sînt jurnalişti sau foşti jurnalişti, ei vor preda cursuri empirice, bazate mai ales pe experienţa lor. Vor pregăti viitorii colegi de breaslă pentru lumea reală din care ei înşişi provin, contactul cu redacţia ca matrice a domeniului este menţinut, ei vor lucra direct pe text într-un fel foarte... real, să spunem, căci ei sînt singurii care ştiu, de fapt, care este realitatea din redacţii. 
 
Profesorii teoreticieni, nejurnalişti, sînt, de multe ori, foşti jurnalişti care s-au reorientat spre alte domenii: sociologie, drept, psihologie etc. Dar există, evident, şi profesori de jurnalism care nu au pus niciodată piciorul într-o redacţie: cei de istoria jurnalismului, de drept al muncii în jurnalism etc. Nu sînt foarte mulţi, însă rolul lor este şi el foarte important. Necesar mai ales pentru capacitatea de a privi lucrurile detaşat, de a impune o distanţă faţă de obiectul perceput. Acest evantai de tipologii ale corpului profesoral permite, pînă la urmă, o acoperire largă a spectrului procesului de învăţămînt. Din monoton şi monovoce, devine colorat, heteroclit, terestru, apropiat de o realitate pe care, de fapt, jurnaliştii o vor descoperi curînd.
 
Un alt aspect, deloc de neglijat, al provenienţiei profesorilor, este cel dat de faptul că provenienţa dintr-o redacţie permite crearea unor legături între facultate şi ziar, care va duce rapid la stagiile de practică obligatorii pentru orice jurnalist, în Franţa. Remunerate prin diverse facilităţi din partea statului. 
 
În sfîrşit, orice pădure are uscături. Pentru Charline Vanhoenacker, corespondenta RTBF la Paris (radioteleviziunea belgiană francofonă), „abecedarul meseriei este violat în permanenţă, şi a face o separare netă devine foarte dificil. Pe de o parte, editorialiştii au devenit staruri, şi pe de alta, profesorii noştri coboară de la catedră pentru a scrie în ziare, dar fără a respecta ceea ce tocmai ne-au predat. Uitînd în permanenţă că jurnalismul nu este o disciplină, ci o tehnică. Reguli. Confuzia vine din faptul că, logic, ştiinţele umaniste nu sînt exacte. Absolut totul ar trebui balizat, cititorii nu trebuie să fie luaţi drept idioţi (văd şi ştiu să facă diferenţa)“ (interviu realizat la Tribunele Presei, organizate de Courrier International şi Consiliul regional Aquitaine, la Arcahon (11-14 octombrie 2012),http://www.voxeurop.eu/ro/content/blog/2903071-presa-dictatura-unei-elite). 
 
Facultatea de jurnalism – „sine qua non“ sau „nec plus ultra“? 
 
La toate acestea se adaugă şi felul în care şcoala românească de jurnalism şi cea occidentală se situează faţă de transformările, mutaţiile profunde prin care trece presa astăzi, provocările la care este supusă şi chiar posibilitatea dispariţiei ei. Care va antrena, indubitabil, o alegere, o triere bazată doar pe competenţă. Competenţă şi calitate sancţionate de un cititor, de un lector, care nu mai vede în presă o pasiune, ci un produs de piaţă, finit, pentru care este dispus să plătească doar în anumite condiţii. 
 
Vorbim deci despre capacitatea de adaptare a şcolilor de jurnalism în faţa transformărilor sistemice la care este supus acest domeniu în care toţi actorii, absolut toţi actorii care participă la punerea sa în scenă, la regie – profesori, studenţi, patroni de trusturi de presă, jurnalişti, publicitari, distribuitori şi cititori – vor fi obligaţi să facă alegeri şi chiar să taie în carne vie. 
 
Toate aceste transformări necesită aprofundarea unor cunoştinţe noi. Unde se învaţă ele? Evident, în şcoală. Modelul francez permite şi recomandă întoarcerea la şcoală, la facultate, care şi ea, din start, adaptează şi inventează soluţii adaptate orarului de lucru şi constrîngerilor unei întreprinderi de presă (cursuri la distanţă, cursuri de scurtă durată, cursuri la sfîrşit de săptămînă sau doar o zi pe săptămînă), pentru orice situaţie care presupune o schimbare: avansare în post, preluare de noi funcţii, reorganizare a redacţiei, reorganizare a site-ului Internet, aplicarea noilor tehnologii, utilizarea reţelelor sociale, crearea de societăţi de jurnalişti, jurnalistul ca antreprenor, jurnalistul freelance etc. 
 
A te întoarce la facultate nu mai este un moft, ci o obligaţie aproape, pentru cei care vor să fie în ritm cu modificările pe care le presupune meseria. 
 
Ca toate modelele, modelul francez are însă şi defecte, şi aici intervine diferenţa faţă de modelul românesc, mult mai suplu din acest punct de vedere. Facultatea sau şcoala de jurnalism este o trecere obligatorie spre meserie. Cu alte cuvinte, în Franţa sînt foarte rare cazurile în care cineva a intrat în presă fără să fi trecut în prealabil printr-o facultate de jurnalism. Cu alte cuvinte, doar talentul, simţul dezvoltat, specializarea într-un domeniu nu-ţi permit să fii jurnalist. Nici măcar experienţa dobîndită tot în jurnalism, dar în altă ţară. Un aspect extrem de reductor, dintr-un anumit punct de vedere, mai ales pentru autodidacţi sau pentru noua generaţie de...bloggeri, de exemplu. Chiar fiind un bun blogger, cu studii superioare în aeronautică, să zicem, avînd un real talent de a scrie, nu vei fi niciodată mai mult decît un blogger în redacţia unui mare cotidian. Pentru a putea pretinde statutul de jurnalist, trebuie să ai o diplomă pe care să scrie acest lucru.
 
Statul francez încurajează acest aspect, inclusiv din punct de vedere fiscal. Posesorii cartei de presă au o reducere de impozit substanţială (7650 de euro, pentru veniturile din 2013, declarate în 2014). Posesorii cartei de presă beneficiază de reduceri sau gratuitate în muzee, însă pentru a obţine acest faimos sesam, dosarul tău trebuie să treacă printr-o comisie specifică a cartei de presă, formată din jurnalişti. Cartea de presă franceză are o perioadă de probă de doi ani, timp în care eşti considerat jurnalist-stagiar, şi se reînnoieşte anual. Pe baza declaraţiilor de impozitare care dovedesc că ai exersat efectiv această meserie. 
 
Citiţi continuarea articolului pe dilemaveche.ro.