De aceea am adresat Comisiei Europene câteva întrebări ce decurg din acest episod. Este important sa ne lămurim cât de bine aplicăm, în România, Directiva Habitate, care reglementează protecţia faunei şi florei în Uniunea Europeană. 
 
Când am aderat la UE, ne-am angajat că ne asumăm legislaţia europeană şi că nicio lege naţională nu poate contraveni acesteia. Cu alte cuvinte, Directiva Habitate, care este transpusă în lege naţională, prevalează asupra oricăror altor prevederi din acte normative de rang inferior. 
 
În cazul nostru, atât legislaţia naţională (Legea Vânătorii), cât şi Directiva Habitate a Uniunii Europene, interzic vânătoarea de urşi în România. 
 
 

În ce condiţii ar trebui acordate derogările? 

 
Articolul 16 al directivei permite totuşi controlarea efectivelor de animale protejate, la nivel naţional, dacă nu există „nicio alternativă satisfăcătoare şi derogarea nu este dăunătoare pentru menţinerea populaţiilor de specii vizate”. Să mai citim o dată această condiţie: „nicio alternativă satisfăcătoare”. 
 
Conform directivei, la aceste derogări ce presupun controlul letal al populaţiilor de animale sălbatice, ar trebui să se recurgă exclusiv pentru a opri „daune serioase” aduse animalelor domestice şi recoltelor, pentru a proteja siguranţa şi sănătatea publică ori pentru cercetare şi educaţie. 
 
Dacă directiva ar fi fost aplicată în litera şi în spiritul ei, ursul Arthur ar fi trebuit să se plimbe la ora aceasta liber prin pădurea lui, un sit Natura 2000 protejat (Oituz-Ojdula ROSCI0130), unde, conform activiştilor de mediu, nu avea nicio interacţiune cu oamenii. Cu siguranţă nu reprezenta nicio ameninţare directă pentru siguranţa şi sănătatea publică. 
 
Pare să fie adevărat că un prinţ din Liechtenstein a apăsat pe trăgaci - până acum a spus că preferă să "nu se implice" în acest subiect. 
 
Însă ceea ce l-a ucis pe ursul Arthur a fost deopotrivă aplicarea defectuoasă a derogărilor de la Directiva Habitate şi managementul slab al populaţiei de urşi practicat de autorităţile române în ultimii ani.
  
Nu ar trebui să fie posibil ca un urs ca Arthur să fie vânat în scopuri recreaţionale într-o arie naturală protejată. Or, în anii trecuţi, Ministerul Mediului a aprobat anual cote de vânătoare pentru managementul populaţiei de urşi, forţând portiţa oferită de articolul 16 al Directivei Habitate, într-o lipsă de transparenţă regretabilă. 
 
Mai este ceva, cred eu semnificativ: diverse asociaţii de vânători, firme şi particulari oferă pe internet promisiunea unor partide de vânătoare de urs. Sunt liste de preţuri ce includ pachetul întreg, de la gonaci la obţinerea derogării. Umblând pe aceste site-uri, îţi dai seama în ce fel este abuzată legislaţia de mediu. Vânătoarea de urşi este, din păcate, doar teoretic interzisă în acest moment în România. 
 

Recensământul urşilor – un pas necesar

 
Una dintre problemele principale, cea care a permis în ultimii 5-6 ani folosirea derogărilor, este lipsa unei estimări solide a populaţiei de urşi bruni a României. Estimările curente se bazează în principal pe cifre oferite de asociaţiile de vânători. Mă bucur că ministrul mediului a anunţat zilele acestea că a comandat un studiu în acest sens – pentru că acum vorbim despre controlarea unei populaţii de animale ale cărei dimensiuni, de fapt, nu le ştim. 
 
Problema cu vânătoarea de trofee, dincolo de aspectul moral, este că se focusează în special pe vânarea specimenelor mari (predominant masculi) şi nu neapărat pe vânarea urşilor care au fost identificaţi ca fiind cu adevărat problematici. Aceasta are un impact negativ asupra dinamicii populaţiei de urşi ceea ce duce la o discrepanţă între femele şi masculi, dar şi la netransmiterea mai departe a genelor marilor masculi alfa, din moment ce aceştia sunt, în mod selectiv, scoşi din populaţie.
 
Se mai pune apoi întrebarea dacă e chiar necesar ca urşii să fie ucişi. Însă în mod cert, este nevoie de proceduri de intervenţie mai coerente în caz de urgenţă. În România, un singur judeţ are o echipă de intervenţie rapidă în cazuri de atacuri de animale sălbatice - Hunedoara - care foloseşte un protocol care a fost testat şi implementat de  ONG-ul Fauna and Flora International. Trebuie să existe metode mai bune, neletale pentru a atenua conflictul dintre oameni şi fauna noastră protejată, în locul eliberării permiselor de vânătoare.
 
În ţara noastră, dacă  avem o problemă cu urşii, este pentru că ne-am creat-o, prin defrişări agresive, prin construcţii în marginea pădurii şi alte astfel de practici prin care am pătruns agresiv în arealul animalelor sălbatice.  România modernă trebuie să reînveţe să coabiteze cu urşii, aşa cum au făcut-o, în mod tradiţional, şi strămoşii noştri.
 
Pierderea biodiversităţii din cauza activităţilor umane, în special despăduririle agresive, este una din cauzele pentru care avem o problemă cu urşii. Pădurile primare şi cele seculare formează habitate-cheie pentru aceste tipuri de carnivore mari, iar distrugerea habitatului creşte riscul de conflict dintre oameni şi animalele sălbatice. Zgomotul şi perturbarea cauzate de proiectele de infrastructură, care nu reuşesc să creeze coridoare ecologice pentru animalele sălbatice, le aduc, de asemenea, pe acestea în contact mai apropiat cu oamenii.
 
România nu a reuşit, apoi, să adapteze  măsurile de prevenire a conflictelor dintre om şi urs la nevoile comunităţilor locale. Urşii se obişnuiesc prea mult cu oamenii, pentru că staţiile de alimentare au fost amenajate prea aproape de aşezările umane, iar deşeurile menajere nu sunt depozitate în pubele rezistente la urşi.
 
O altă problemă reală este întârzierea, cu anii, a plăţii de despăgubiri către ciobanii şi agricultorii afectaţi de atacurile animalelor sălbatice. Fermierii şi ciobanii sunt eligibili să primească fonduri de ajutor de la stat pentru pierderile suferite din cauza atacurilor prădătorilor, dar procesul de compensare durează prea mult, iar oamenii rămân nerambursaţi. Asta nu face decât să crească animozitatea lor faţă de urşi si este de înţeles. 
 

Semne bune

 
Există, totuşi, şi câteva veşti bune. În primul rând, reacţia publicului şi a presei din România a fost copleşitoare. O petiţie online iniţiată de Agent Green, acelaşi ONG care a făcut public cazul ursului Arthur, a adunat peste 65.000 de semnături în mai puţin de două zile, cerând interzicerea vânătorii de trofee în România.
 
În al doilea rând, Garda Naţională de Mediu şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului au anunţat că au iniţiat anchete înainte ca acest caz să devină public. 
 
Am apreciat felul deschis, asumat, în care Comisarul general al Gărzii de Mediu, Octavian Berceanu, a pus punctul pe i şi a vorbit din prima zi despre suspiciunea de braconaj, în timp ce alţii băteau câmpii că nu ştim dacă era chiar cel mai mare urs din România sau îl chema Arthur. 
 
Eu, unul, văd reacţii precum cea a şefului Gărzii de Mediu drept semnele unei administraţii noi, care înţelege şi respectă biodiversitatea.