Moartea la ţară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Blog

Bătrânul s-a stins într-o zi vineri, la o oră după ce o asistentă medicală spusese că situaţia lui s-a stabilizat. Dimineaţa l-a vizitat fiica cea mare, era bine, s-a liniştit - credea că rămăsese singur în spital -, după masă a venit, însă, telefonul. Asta e. 89 de ani. Toată lumea se aştepta la aşa ceva, dar, când se întâmplă, parcă se rupe ceva.

La sfârşit de săptămână este cel mai bine să mori, rudele nu trebuie să se învoiască de la servici pentru a veni la înmormântare, e şi mai multă lume în sat. 

La sfârşit de săptămână nu e bine să mori, dacă eşti de la ţară, nici doctorii care dau certificate de deces nu lucrează după program, nici la morgă nu e deschis, nici aprovizionarea pentru pomană nu merge bine. 

Există, însă, căi de a deschide uşa la morgă şi în zi de sâmbătă.

După aceea, timp de două zile eşti într-un ritual care se desfăşoară pe pilot automat cu pregătiri, telefoane, cheltuieli pentru una, pentru alta, pentru încă ceva, drumuri la biserică, primar, la oraş, la preot, la rudele de aproape.

Nu ai timp să te vaieţi, să plângi, să oboseşti.

Chiar dacă unele lucruri s-au simplificat, până la urmă şi înmormântările sunt nişte activităţi cu proceduri, programe şi preţuri.

De pildă, există catering, să nu mai stai noaptea să faci ciorbe şi sarmale, să nu mai duci grija meselor şi scaunelor, să nu mai cauţi rude care să te ajute la servit.

Peste noapte, coşciugul a fost aşezat în pridvor, în casă nu e spaţiu, camerele sunt mici, nu e loc de priveghi.

Vara bătrânul dormea acolo, era mai multă răcoare, avea un pat improvizat peste care fuseseră întinse mai multe ţoale. Era răcoare, da, şi se auzeau toate zgomotele nocturne ale satului.



Asta, mai demult, desigur, în ultima vreme a stat doar în casă, cu furtunurile acelea pentru oxigen în nas.

Blog

Trupul lui a rămas acolo peste noapte, ca şi cum ar fi dormit.

A doua zi, duminica, a fost înmormântarea. O zi caldă, caldă.

În care lucrurile nu se întâmplă aşa cum au fost planificate.

Mai întâi, deşi sunt câteva înmormântări pe an, toată comuna are doar câteva sute de locuitori, nu mai are nici cine să moară, în această duminică mai este o înmormântare la biserica din sat.

Rudele celuilalt răposat au venit din Germania, sunt sub cronometru, aşa că au întâietate la prima slujbă.

Dacă are cine s-o ţină, preotul a uitat să pună cocoşul să-l anunţe.

Ajunge, până la urmă, şi, printr-o minune, recuperează şi o parte din  timpul pierdut. Sunt evanghelii mai lungi şi evanghelii mai scurte. Acum a cântat din cea scurtă.

Şi la prima înmormântare, dar şi la ”a noastră”. Big mistake.

Oamenii ştiu o mulţime de... hm... treburi, despre preot şi ar vrea să i le spună de la obraz.

Fiicele bătrânului fac chiar un consiliu de familie, cum să-l pedepsească la buzunar, dar până la urmă se rezolvă totul. Suntem, până la urmă, în curtea bisericii.

Iar cu preotul se vor mai întâlni de câteva ori în perioada următoare pentru pomeni, slujbe şi ce mai trebuie.

La ţară cimitirele sunt pe coastă de deal, mormintele stau unele pe umerii celorlalte.

La ieşirea din  biserică, alaiul mortuar nu trebuie să mai facă decât câţiva metri în lateral, după care coşciugul este ridicat pe braţe până pe terasa unde e săpată groapa.

Bătrâna, tovarăşa de viaţă a moşului, 60 de ani împreună, rămâne pe platoul bisericii, în căruţul cu rotile.

Plânge, ar vrea să fie acolo sus, să-l vadă pentru ultima dată, dar nu se poate, locul e înţesat de cruci, de-abia pot urca preotul şi groparii pentru ultima cântare.

Ar fi trebuit şi pentru ultimele vorbe, ceva despre cel care începe să dispară sub ţărână. Dar asta a fost tot, Dumnezeu să ierte!

Una din fiice nu-şi găseşte ochelarii. Nu e mare lucru, oricum voia să-i schimbe, dar, după câteva căutări, se descoperă că şi aceştia sunt la doi metri în pământ. Erau în punga cu lucrurile acela care îl însoţesc pe răposat în mormânt.

Lumea se îndreaptă acum către mesele unde se află cateringul.

Două femei din  sat, rude mai depărtate, au fost rugate de fiica cea mare să facă împărţeala, câte o sacoşă şi câte un pahar, de suc, de apă, de ţuică, de vin, ce doreşte fiecare.

În câteva minute se termină şi aici, a fost ceva lume, cât s-a putut aduna pentru o zi de duminică, într-un sat în care casele goale sunt la fel de multe precum cele în care se mai zbate câte un suflet.

Cald, foarte cald, lumea se împrăştie, cineva îşi aduce aminte că nu a auzit bocitoarea: ”A fost, bre, nu ai fost atentă, dar a bocit în biserică. Şi pe mamă-sa, şi pe tată-său, dar şi pe răposatul”.

Acasă se împart ultimele pachete rămase, pentru cei ce nu au ajuns la biserică.

E încă multă lume în curte. O parte freamătă la gândul drumului către oraş. Buzău sau Bucureşti.

Se repară asfaltul, se circulă greu, iar duminica e aglomeraţie. Şi din cauza turiştilor la Vulcanii Noroioşi.

Asta e, nu le poţi potrivi.

E încă multă lume în curte şi în casă, dar bătrâna se simte singură. Patul în care stăteau nopţile să vadă reluările la televizor, e acum gol.

”Am rămaaaas numai eeeuu”, izbuteşte să spună cu greu, pentru că, asta, e, nici muşchii feţei nu o mai ajută.

Ar vrea să plângă dar nu reuşeşte decât un icnet ciudat.

”Am rămas singuuură”, continuă să rostească, plângând în acelaşi timp, în timp ce încearcă să se suie în pat.

Fiica cea mare o ajută să se aşeze la locul ştiu, cu perna ridicată.

În timp ce îşi caută o poziţie mai bună, bătrâna încearcă să spună ceva. ”Gata, bre, zi acum, că te-ai mai liniştit”.

”Să mai vii pe la mine”, îi spune, înainte de plecare, unui strănepot care aşteaptă nerăbdător în cadrul uşii,  grăbit să ajungă din nou într-o zonă cu semnal mai bun.

E duminică după masă. Pe terenul de fotbal din prundul gârlei – gazon artificial, vestiare, garduri înalte să nu zboare mingea aiurea sau să nu intre gâştele satului -, au ajuns deja echipele.

Mai e aşteptat să vină şi preotul, care joacă, bineînţeles, în apărare. Nu trece nimeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite