Moartea şi Franţa

„Moartea şi istoria formează o constelaţie, existenţa lor fiind condiţionată reciproc” sculpta în negura vremurilor apuse, filozoful, sociologul şi muzicologul german Theodor Wiesengrund Adorno.

Părintele deconstrucţiei, Jacques Derrida ne-a deschis apetitul pentru Moarte ca fenomen, prin relaţia cultură-moarte, completându-ne spaţiile goale ale interogaţiei despre rolul morţii în societate, introducând-o.

Moartea este întotdeauna componenta culturilor. Nu există o civilizaţie fără un cult al strămoşilor, fără  o tradiţie ori o ritualizare a durerii şi a sacrificiului, fără spaţii „instituţionalizate” spiritual şi modalităţi de înmormântare, chiar dacă acestea sunt folosite doar pentru cenuşă sau incinerare.

Conceptul de cultură integrează şi Moartea, expresia cultura morţii fiind doar o tautologie.

Moartea este un excelent ambasador între naţiuni, culturi, elite. Războaiele, înmormântările şi duelurile au decis momente de cumpănă din hora popoarelor.

Suntem astăzi, am fost şi ieri, şi poate vom fi şi mâine, o naţiune crescută în durere şi suferinţă. Juvenili fiind, citim Baltagul, Ion, Meşterul Manole, Mioriţa, Moara cu Noroc şi alte lecturi sensibile şi melodramatice. Poate aşa este felul nostru sau poate doar cu atât ne-a osândit seminţia.

Mereu acuzăm că plânsul nostru răstignit nu are ecou la porţile Berlinului şi că doar vocea trecătoare a unor cerşetoril murdari stârnesc mila şi dezgustul Parisului.

Mulţi dintre noi sunt supăraţi pe Franţa astăzi, fiindcă arată doar sărăcia şi neputinţa României, fără a mai aduce aminte de morţii noştri îngropaţi în Hexagon ca români, dar recunoscuţi în vest ca elite franceze.

Oare ce am făcut în aceşti ani pentru a ne valorifica românii de succes odihniţi în clisa Franţei? Oare câţi dintre noi îi plângem, oare pe câţi dintre aceştia i-am rătăcit uşor în noapte?

Simt cum Moartea ne aproprie de Franţa dar şi de cunoaşterea noastră.

Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe - Yehudi Menuhin

Să le amintim fraţilor noştri francezi, că trei giganţi frumoşi ai culturii mondiale, Cioran şi Ionesco, dorm liniştiţi în oraşul luminilor, Paris.

Să le amintim prietenilor noştri latini că Tristan Tzara, Barbu Fundoianu numit şi Benjamin Fondane (decedat în lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia), ce a desenat ortografic limba franceză, poetul suprarealist Paul Celan au trăit şi murit ca români în Franţa!

Să le amintim colegilor europeni, că doamnele noastre şi-au odihnit ochii pentru ultima dată tot în Franţa. Şi da! Martha Bibescu (amica lui Marcel Proust, o doamnă a literaturii româno-franceze), poeta Elena Văcărescu au fost românce!

Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână (Besançon, Franţa)...

Să le amintim celor ce au născut libertatea, că pictura românului suprarealist Victor Brauner, ar fi fost mai săracă fără Franţa, iar că celebrii George Enescu, Dinu Lipatti, Marcel Mihalovici ori Clara Haskil ar fi fost poate mai puţin cunoscuţi umanităţii fără Franţa!

Să le amintim astăzi celor ce uită aportul românilor la civilizaţia cocoşului galic, că marele fizician Alexandru Proca, matematicianul Pierre Sergescu şi celebrul constructor de avioane Henri Coandă şi-au stins ultima pipă tot în ţara soră!

De lângă biserica veche, cu hramul Cuvioasei Paraschiva, din Răşinari, Emil Cioran, preocupat de problema morţii şi a suferinţei, atras de arta sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii, deschide braţele unei ecuaţii nerezolvate şi în Franţa: „Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”

Să amintim acestea, dragi români, celor ce uită, că Franţa a „inundat” lumea, care la rându-i o inundă din toate părţile!