Moartea noastră cea de toate zilele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îmi place să mă amăgesc că pentru mine moartea a devenit ceva firesc. Mă lovesc de moarte în fiecare zi. Este prezentă în camera de examinare, este prezentă în sala de chimioterapie, este prezentă în sala de aşteptare. Este o prezenţă universală.

În lupta cu cancerul de fiecare dată când fentăm boală ne amăgim că am fentat moartea. Deşi cu toţii ştim, doctor şi pacient, că este doar o iluzie. Chiar dacă vindecăm cancerul, de fapt doar cumpărăm un pic de timp pe credit. Cu dobândă în reacţii adverse. 

Când eram mic îmi era foarte frică de moarte. Ţin minte că am avut coşmaruri despre moartea celor dragi. Îmi amintesc şi acum unul din vise. Eram undeva pe un vârf de munte şi două din fiinţele cele mai dragi mie, mama şi tanti Cici (mama mea numărul doi), erau ostatece. Amândouă erau împinse spre prăpastie, de la spate, de o entitate întunecată, moartea. Moartea mi-a cerut mie să aleg între cele două fiinţe dragi – care să trăiască şi care să se prăbuşească. Eu, copil, tremurând, am cerut să mă împingă pe mine şi să le cruţe pe amândouă. M-am trezit transpirat, plângând.   

image

Ciudat cum îmi era mai frică de moarte copil fiind decât acum, spre bătrâneţe. Ţin minte ca ieri prima mea înmormântare, în Transilvania. Cadavrul pe masă, femeile în negru, mirosul lumânărilor de ceară. MI s-a făcut greaţă şi am ieşit în curte.  

Cu trecerea anilor am fost din ce în ce mai mult expus la moarte. Bineînţeles că Facultatea de Medicină, cu nesfârşitele ore de disecţie, a fost o lecţie în moarte. Nu voi uită niciodată prima zi de disecţie. Cadavrele întinse pe mesele de marmură albă. Mirosul de conservant. Mulţi aveau gura întredeschisă, ca într-un efort de şoaptă.

Glumele proaste erau o bravadă împotriva morţii.  

Studenţii au reacţionat la moartea de pe mese în feluri diferite. Mulţi au bravat. Au existat multe glume proaste, mai ales pe spinarea fetelor mai sensibile. S-au „amputat" diverse organe care au fost strecurate în buzunarele halatelor. S-au făcut concursuri de aruncat bisturiul. Tot felul de acţiuni pornite din frica de moarte. Acum privind înapoi îmi este ruşine. Din păcate nu am fost învăţaţi, cel puţin generaţia noastră, să privim cadavrele cu respect. Le priveam ca pe nişte obiecte de studiu, ca pe nişte animale de disecţie, ca pe nişte jucării stricate şi nedorite. Glumele proaste erau o bravadă împotriva morţii.  

image

Nici studenţii din SUA nu au fost mai grozavi. Am aflat că şi aici s-au făcut tot felul de prostii în sălile de disecţie până ce facultăţile au implementat cursuri de etică medicală. Acum facultăţile de medicină, după ce se termină cursurile de disecţie, fac ceremonii de înmormântare a cadavrelor. Sunt invitaţi şi membri ai familiilor celor care şi-au donat trupurile pentru educaţia tinerilor doctori. În acest fel studenţii se lovesc de realitatea necruţătoare. Cadavrele sunt oameni. Merită tot respectul. Merită o lacrimă. Merită o rugăciune. Iar cei dragi, membrii de familie, merită o îmbrăţişare şi un mulţumesc. Puii de doctor trebuie să îşi plece capul cu umilinţă în faţa generozităţii celor care şi-au donat corpurile tăişului bisturielor stângace. 

Moartea este peste tot. Iar eu, poate din aroganţă, începusem să cred că m-am obişnuit. 

Nu ştiu cum se face în România la Facultatea de Medicină, dar sper din tot sufletul să existe o asemenea ceremonie finală. Ar fi o lecţie de o valoare nemaipomenită pentru formarea doctorilor ca oameni. Ca oameni care îşi respectă semenii, care respectă viaţa dar mai ales care respectă moartea.  

Moartea este peste tot. Iar eu, poate din aroganţă, începusem să cred că m-am obişnuit. Moartea ca parte din viaţă. Dar acum câteva zile, stăteam pe canapea în New York, sorbeam din ceaşca de cafea şi citeam. Pe geam se vedea caldirea de vizavi unde, pe acoperiş, la etajul 20, câţiva muncitori trebăluiau. Şi am văzut, împietrit, cum un muncitor a căzut în hău. Fereastra închisă a anihilat orice zgomot de afară, aşa că scena căderii parcă a fost ruptă dintr-un film mut. Omul a căzut fără zgomot. În câteva secunde s-a prăbuşit, iar umbra lui a zgâriat clădirea de sus până jos ca o mănuşa neagră. Lângă el, în paralel, a căzut şi trusa cu unelte. Trusa lui credincioasă, trusa lui cu unelte, tovarăşa lui de zi cu zi, l-a urmărit şi în cădere. 

Cu mâinile tremurânde am sunat la 911. „911, what is your emergency?". „Am văzut un om căzând de pe acoperiş, de la etajul 20". M-au transferat la pompieri. Cu sufletul la gură am spus adresa, ce am văzut, mi-am dat numărul de telefon. Imediat au apărut maşinile de pompieri. Au blocat strada. Apoi maşinile de poliţie. Scena s-a umplut rapid. Luminile de la pompieri şi maşinile de poliţie sclipeau ritmic. De la mine din casă totul era silenţios. O tragedie mută.

Au apărut şi inevitabilii „gură-cască" de pe stradă. Apoi multe capete la geamuri. Mi-am dat seama că şi eu eram tot un cap de la geam, tot un „gură-căsca" amestecat în mulţimea de privitori ai unui spectacol despre moarte. Pompierii şi poliţiştii au fost foarte eficienţi. În câteva minute scena a fost curăţată. Grupul de „gură- căsca" s-a dispersat încet-încet. Capetele de la geamuri s-au retras. Strada a fost redeschisă traficului. Oraşul şi-a curăţat imediat rana şi şi-a continuat viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

image

Nu am putut să nu mă gândesc la bietul om. Un muncitor costructor. Probabil tânăr. Probabil emigrant. Probabil cu nevastă, copii şi părinţi în ţara de baştină cărora le trimitea bani. În câteva secunde o cădere în gol a schimbat multe vieţi. Dar acest lucru nu se vede de pe geam. Pe geam se vede splendoarea Manhattan-ului. 

De fapt tot nu m-am obişnuit cu moartea. A fost doar o iluzie.

Jos, în stradă, chiar pe locul tragediei, o turistă asiatică s-a oprit, şi-a scos camera foto şi a făcut o poaza clădirii Empire State. Apoi încă o poză. Într-adevăr, era un loc bun de fotografiat Empire State. Şi-a verificat poza, a zâmbit satisfăcută şi a plecat în expediţia ei de turist fericit în New York. Oraşul şi-a înghiţit victima şi şi-a curăţat rana. Splendoarea Manhattan-ului a rămas neştirbită.  

Încet, deşi m-am simţit caraghios, m-am dat jos de pe canapea, m-am pus în genunchi şi, în şoaptă, am rostit un „Tatăl Nostru" românesc. Cafeaua mi s-a răcit pe noptieră. De fapt tot nu m-am obişnuit cu moartea. A fost doar o iluzie. 

Moartea este peste tot, dar cel mai bine este să nu o vezi. Cea mai fericită a fost turista asiatică şi poza ei reuşită.
 
Doamne, fereşte-ne de moartea cea de toate zilele!  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite