Mircea Vasilescu: „Lumea virtuală ar putea ieşi în stradă”

Scriitorul Mircea Vasilescu spune că românii de azi nu mai sunt dispuşi să protesteze pentru a-şi apăra drepturile, însă „generaţia internet” ar putea readuce în societatea noastră un dram de spirit civic

Devenim o societate normală şi modernă în momentul în care nu aşteptăm să nu se mai poată, când reacţionăm - crede scriitorul şi jurnalistul Mircea Vasilescu. El este dezamăgit de „adormirea" românilor care şi-au pierdut reflexul de a sancţiona public abuzul. Totuşi, invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână mizează pe tineri care, la un moment dat, s-ar putea să renunţe la a mai protesta pe internet şi vor reinventa spiritul civic. Mircea Vasilescu recunoaşte însă că n-ar avea argumente pentru a-l convinge pe un student să nu părăsească România. El aminteşte de aceia care după o perioadă oarecare de „exil" în Occident s-au întors în ţară „pentru provocare". În plus, Mircea Vasilescu pune degetul pe rana învăţământului de la noi şi relatează, din propria experienţă, despre performanţele în materie de educaţie ale celor care şi-au făcut o prioritate din acest domeniu.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 19 iulie 1960, la Ploieşti.
• Este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, eseist, critic şi istoric literar.
• Este redactor-şef al săptămânalului „Dilema Veche".
• Ultimul volum publicat - „Europa dumitale. Dus - întors între noi şi ei", Editura Polirom, 2007.
• A tradus, printre altele, „Istoria nebuniei" de Michel Foucault.

Adevărul: V-aţi gândit vreodată să emigraţi?

Mircea Vasilescu: Da.

Recent?

M-am gândit şi recent, m-am gândit şi mai demult. Acum aproape 20 de ani, am hotărât că nu e cazul. Acum, dacă s-ar mai pune problema, cred că aş hotărî că e cazul.

Deci în urmă cu 20 de ani aveaţi mai puţine motive să o faceţi...

Acum 20 de ani nu prea erau motive. Doar mi-a trecut prin cap, ca simplă ipoteză... Am renunţat foarte repede la această idee. Acum motivul principal ar fi că am obosit. Am obosit de tot ce se întâmplă în jur şi de faptul că, spre deosebire de acum 20 de ani, când totul era de făcut şi de construit, acum ar fi fost cazul să vedem nişte rezultate. Nu mă lansez în mari teorii... Pur şi simplu ar fi fost cazul să vedem că viaţa de toate zilele funcţionează mai bine decât acum 15 ani. Asta nu prea se vede. Dimpotrivă. Sunt tot felul de mici bâlbâieli şi piedici cotidiene care-ţi transformă viaţa într-un infern. Toate sunt fără sens...

Andrei Pleşu spunea „La masa Adevărului" că nu o să mai apuce „alt chip al acestei ţări". Dumneavoastră mai speraţi în vreo schimbare în bine?

Depinde la ce fel de schimbări ne referim. E clar că multe s-au schimbat faţă de acum 20 de ani. Dacă ne referim la viaţa cotidiană, la micile sau la marile amărăciuni pe care le are un cetăţean care merge la un ghişeu sau la o instituţie pentru a-şi face datoria de cetăţean, la transportul public etc. nu pot să dau niciun orizont de timp. Şi nici nu ştiu cine-l poate da.

Toate aceste „amărăciuni" despre care aţi făcut vorbire le putem pune în legătură cu mentalităţile românilor?

Da. Asta pentru că aceia care ar trebui să-i facă cetăţeanului viaţa mai simplă şi mai practică dovedesc că nu sunt în stare, deşi promit tot timpul şi cheltuiesc bani publici. Ei se pricep, în schimb, să amâne - de la autostrăzi şi pasaje până la chestiuni care se pot face foarte repede, fără bani mulţi, de genul simplificării birocraţiei. Pe de altă parte, însă, avem o problemă şi noi, cetăţenii. Şi noi ne complicăm viaţa fără rost. În plus, în România nici nu se mai poate vorbi despre spirit civic. Suntem adormiţi! Din patru în patru ani votăm şi... cam asta facem.

Mircea Vulcănescu spunea că la români se poate atunci când nu se mai poate...

Probabil că e şi aşa, în bună măsură. Istoria ne dă foarte multe exemple cum că românul a înghiţit cât a putut după care a explodat. În schimb, devenim o societate normală şi modernă în momentul în care nu aşteptăm să nu se mai poată, când reacţionăm. Am un exemplu pe care-l tot dau: acum mai mulţi ani, o sută de mii de cehi au ieşit în stradă de Crăciun pentru că Guvernul îl schimbase pe şeful televiziunii publice. Nu de Crăciun, ci într-o zi obişnuită, câţi români ies în stradă şi pentru ce? Pentru schimbarea şefului televiziunii? În niciun caz!

Poate ar ieşi în stradă la un succes al echipei naţionale de fotbal...

Da, ca să-ţi exprimi entuziasmul e mai uşor. Dar pentru a protesta sau pentru a-şi apăra un drept, nu văd câţi oameni ar mai ieşi în stradă. Să văd că spun în gura mare „Nu ne convine asta!"

Să se fi resemnat românii?

Deocamdată, da. Mai târziu, nu ştiu. Eu mă gândesc că tânăra generaţie de astăzi, care s-a format, totuşi, în condiţii de libertate, va readuce în societatea noastră un dram de spirit civic şi un pic de aer de protest atunci când e nevoie. Acum, ei protestează pe internet pentru că e mai la îndemână. Poate că lumea virtuală va ieşi, la un moment dat, şi în stradă, dacă va fi nevoie. Altminteri, nu sunt neapărat un protestatar, dar asta este o formă prin care poţi spune ceea ce ai de spus.

Sunt tot felul de mici bâlbâieli şi piedici cotidiene care-ţi transformă viaţa într-un infern. Toate sunt fără sens...

Pentru a protesta sau pentru a-şi apăra un drept, nu văd câţi oameni ar mai ieşi în stradă.

„De ce să rămâi aici?"

Ce i-aţi spune unui student de-al Dumneavoastră dacă v-ar mărturisi că vrea să emigreze?

I-aş ura succes.

N-aţi încerca să-l convingeţi să rămână aici?

Cu ce argumente să-l conving? Ca să facă ce? Mărturisesc sincer că n-am la îndemână argumente. Iar retorica patriotardă nu o practic. Cred, pe de altă parte, că o argumentaţie de genul ăsta n-ar mai avea niciun sens. De ce să rămâi aici? Mai întâi formează-te tu ca individ, oriunde în lume! Dacă din ce în ce mai mulţi se vor gândi să iasă cetăţeni onorabili şi buni profesionişti într-un domeniu sau altul, se va schimba şi societatea.

Credeţi că tinerii care pleacă din România se vor mai întoarce vreodată?

Da, sigur că da. Cred că noi, în general, suntem cu un pas în urmă. Lumea s-a schimbat, mobilitatea e mult mai mare. E un pic depăşită ideea aceasta de a te ţine neapărat legat de-o ţară pentru că acolo te-ai născut, pentru că acolo ai familia, neamurile, dealurile, roua de pe iarba de dimineaţă. Globalizarea nu e o vorbă goală - e concretă şi face parte din viaţa noastră. E firesc să se întâmple şi astfel de mari deplasări - oameni care se duc să studieze într-un loc, să lucreze într-altul. Dacă ai motive, te întorci în ţara din care ai plecat.

Dacă ar fi să plecaţi acum din România, unde v-aţi duce?

Mi-e greu să fac astfel de exerciţii de imaginaţie.Depinde de context. Eu sunt mai aproape de pensie decât de anii de studiu. La pensie m-aş retrage în Toscana. Vorba poetului, acolo aş vrea să mor.

Nu găsiţi că mentalitatea italienilor e asemănătoare cu aceea a românilor?

Sigur, „geantă latină", vorba lui Caragiale. Nu întâmplător atâtea milioane de români au emigrat tocmai în Italia. Sunt şi foarte multe asemănări, dar şi foarte multe diferenţe. Oricum, pentru români, adaptarea e mult mai uşoară în Spania sau în Italia decât în Suedia sau în Norvegia. Probabil că şi eu aş pleca într-o ţară sudică pentru că e mult mai plăcut, din toate punctele de vedere. Depinde însă ce aş avea de făcut acolo pentru că formarea ca individ şi ca profesionist e importantă. M-aş duce undeva unde aş avea ceva de făcut în profesia sau în domeniul meu.

Pentru un intelectual de formaţie umanistă este mult mai greu să emigreze decât pentru un inginer, în sensul că nu-şi găseşte foarte repede de lucru. De aceea v-am şi întrebat încotro v-aţi îndrepta...

Acum sunt tot felul de domenii transdisciplinare. Până şi definiţia intelectualului umanist s-a mai modificat. Adică nu mai e vorba doar despre scriitori şi filosofi. În ştiinţele comunicării, în sociologie, se poate lucra pe alte meleaguri.

Ce facem cu intelectualii români care preferă să facă munci necalificate sau subcalificate în Occident în schimbul unui trai decent?

Aceasta e o pierdere şi pentru alte ţări. Nu e un fenomen tipic românesc. Sigur, pentru România este o mare pierdere.

Putem să-i înlocui repede, aşa cum îşi imaginează şeful statului?

Cu ce să-i înlocuim?

Deunăzi, preşedintele spunea că ies anual 2.000 de medici cu diplomă, referindu-se la plecările din sistem...

Am impresia că, în zilele noastre, medicii ies mult mai slab pregătiţi decât acum câtva timp. Şi nu numai despre medici este vorba. Învăţământul universitar românesc e mai slab decât era înainte şi e bramburit, aiurit, birocratizat, foarte puţin transparent. Eu sunt şi profesor la Litere şi trebuie să spun, din păcate, că studenţii de astăzi sunt mai slab pregătiţi decât acum 10 sau 15 ani. În primul rând liceul scoate absolvenţi cu un orizont limitat. Aşa că, formal, sigur că îi putem înlocui pe medici... Preşedintele gândeşte, probabil, în termeni de cantitate - au plecat 2.000, punem în locul lor alţi 2.000, care-i problema? Problema este tendinţa - oamenii aceştia încep să plece. Ei nu pleacă neapărat pentru salariu, ci şi pentru condiţiile în care îşi pot face meseria dincolo.

Mai pleacă pentru calitatea vieţii din Occident...

Da, pentru calitatea vieţii, pentru perspectivele de carieră. Nu poţi sta aici să baţi apa-n piuă nu ştiu câţi ani pentru că n-ai posibilităţi nici să lucrezi ca lumea, nici să avansezi, nici să te perfecţionezi profesional. Oamenii pleacă pentru atmosfera generală, pentru perfecţionare profesională, pentru faptul că acolo sunt luaţi în serios ca profesionişti şi ca oameni.

Preşedintele gândeşte, probabil, în termeni de cantitate - au plecat 2.000, punem în locul lor alţi 2.000, care-i problema? Problema este tendinţa - oamenii aceştia încep să plece.

„Învăţământul gratuit, o poveste"

Sunt din ce în ce mai mulţi tineri români care decid să plece din ţară pentru copiii lor...

Da, este adevărat. Ceea ce gândesc oamenii pentru ei înşişi, gândesc cu atât mai mult pentru copiii lor, şi anume să-i ducă să trăiască într-o societate normală, unde lucrurile funcţionează bine.

Cum vi se pare idee de a-i obliga pe tinerii care vor să emigreze să-şi plătească studiile făcute în România?

Nimic nou sub soare! Pe vremea lui Ceauşescu exista ceva asemănător. Pentru absolvenţii de facultate erau repartiţii în anumite locuri unde trebuiau să facă un stagiu. Dacă nu-ţi făceai acel stagiu, trebuia să-ţi plăteşti studiile. Într-o vreme era o asemenea lege. La fel se întâmpla cu aceia care mai emigrau în vremea lui Ceauşescu. Deci care ar fi problema? Ai noştri, ca brazii! Asta ştiu, asta fac. Este aceeaşi viziune limitată a legislatorilor şi a politicienilor - ideea de lege, în capul lor, ţine mai mult de ideea de a pedepsi, de a sancţiona, nu de a reglementa. Legea înseamnă a stabili o regulă pe care să o respecte cât mai mulţi şi lucrurile să meargă mai bine.

Măsurile coercitive sunt mai uşor de luat...

De multe ori observ la parlamentarii noştri că sar de pe scaunele lor şi vin cu propuneri legislative prin care se restricţionează ceva. Mai bine ar schimba această prevedere populistă din legea educaţiei, cum că învăţământul este gratuit. Să se pună la universităţi nişte taxe, care pot fi decente, modice! Nu-i nimic de inventat aici. Ne putem inspira din modele care funcţionează în alte ţări. Dacă ne dăm mari cu învăţământul gratuit, la nivel universitar mă refer, universităţile vor fi subfinanţate. Oricum, povestea asta cu învăţământul universitar gratuit este doar pe jumătate. S-au găsit chichiţe în lege care le permit universităţilor să aibă două feluri de locuri - unele gratuite şi unele cu taxă. Unii nu plătesc, alţii plătesc. De ce?

Este aceeaşi viziune limitată a legislatorilor şi a politicienilor - ideea de lege, în capul lor, ţine mai mult de ideea de a pedepsi.

„Liceul produce o medie nesatisfăcătoare"

N-avem nicio universitate în primele 500 ale lumii...

Nici n-o să avem! Sau o să avem pentru că universităţile din ţara noastră s-au apucat să bifeze criteriile pe care trebuie să le aibă pentru a intra în top. Ne obsedează ideea de top, deşi nu asta e problema. Şi dacă vom avea la anul o universitate în primele 500, ce vom face? O să leşinăm de plăcere!

Dar e deranjant pentru tinerii care sunt bine pregătiţi şi cărora nu li se recunosc în străinătate studiile...

Asta se poate întâmpla... Există nişte reglementări pentru recunoaşterea studiilor. Dar şi în cazul în care vom avea o universitate în primele 500 ale lumii, sistemul de învăţământ românesc nu se va schimba radical. Am scris ceva de genul ăsta în „Dilema veche", iar un cititor a comentat spunând că există universităţi foarte bune care nu sunt în primele 500. Eu cred că trebuie să ne propunem să avem universităţi foarte bune la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Târgu Mureş... şi gata. Dacă una dintre ele va intra şi în top 500, cu atât mai bine, dar întâi să avem cinci, şapte, zece universităţi foarte bune.

Care este diferenţa, în opinia dumneavoastră, ca profesor, între „produsul" universitar românesc şi cel din Occident?

Nu trebuie să vorbim numai despre „produsul" sistemului universitar pentru că studentul vine cu o şcoală generală şi cu un liceu făcute în aceeaşi ţară. La noi răul porneşte mai de jos. Universitatea nu are ce să repare atunci când liceul produce o medie nesatisfăcătoare. Noi trebuie să scoatem studenţi de nota şapte sau opt care sunt de bună calitate. La noi, distanţa între medie şi vârfuri e mare. În Occident lucrurile sunt mai pragmatice. Vârfurile sunt vârfuri şi asta nu neapărat datorită sistemului, deşi sistemul de acolo are pârghii mult mai consistente prin care să promoveze aceste vârfuri. La noi se studiază lucruri inutile, în bună măsură, sau neadaptate la ceea ce urmează să se întâmple în viaţa reală, atunci când acel absolvent va trebui să se angajeze undeva şi să muncească. La noi mai există o mentalitate care văd că a pătruns şi printre studenţi: universităţile au devenit prestatoare de servicii - „Domnule, mie să-mi dai diploma că după aceea mă descurc!" Tot mai mulţi dintre studenţi nu vin să înveţe, ci să „bifeze" o diplomă. Nu e bine! În ţările mai aşezate şi în care educaţia reprezintă ceva, cum ar fi Marea Britanie, Elveţia sau Suedia, oamenii se duc la universitate ca să înveţe. Acolo nu se plânge nimeni că a luat o notă mică şi nu se spune că are ceva profesorul cu mine. Nu se dă telefon imediat profesorului să i se comunice că studentul vrea să-şi mărească nota pentru că a luat şapte.

Vă sună studenţii pentru asta?

Sigur că da. Bineînţeles! Nici nu au luat bine şaptele şi vor să-şi mărească nota. Puteai să iei ieri o notă mai bună, de ce-mi spui azi că vrei să-ţi măreşti nota la toamnă? Sigur, e dreptul lor să facă asta...

Dar pentru ce vin la mărire? Vor să aibă note mai mari pe foaia matricolă?

Habar n-am! Probabil că da... Sau pentru a nu-şi pierde bursa, mai degrabă. Unii chiar spun: „Ştiţi, mai am un şase sau un şapte la o materie şi risc să pierd bursa."

Universităţile au devenit prestatoare de servicii - „Domnule, mie să-mi dai diploma că după aceea mă descurc!"

„Funcţionăm pe prezumţia de vinovăţie"

Dacă ar fi să trecem în revistă ameninţările la adresa siguranţei naţionale, pe ce loc aţi plasa educaţia?

Pe termen lung, e pe primul loc. Asta se vede uitându-ne în jurul nostru. S-au ridicat foarte repede ţările care, timp de 20 de ani încoace, au investit în educaţie şi în cercetare. Nu e vorba doar despre bani şi investiţii străine. Plângem că n-am avut investiţii străine, iar capitalul străin n-a venit aici să facă minuni economice. Până la urmă au venit şi investiţiile străine, dar în toţi aceşti 20 de ani ne-am plâns că n-avem bani pentru educaţie şi că asta e.

De asta vom avea parte pe termen lung...

Pe „agenda Lisabona" figura faptul că Europa trebuie să devină competitivă, până în 2010, exact pe aceste domenii: cercetare, dezvoltare, educaţie. Asta pentru a recupera din decalajul ce o desparte de Statele Unite ale Americii. N-a ieşit nimic, e un eşec. Se şi vede. Universităţile europene, chiar cele foarte bune, sunt departe de capacitatea SUA de a investi în proiecte de cercetare.

Sunt departe de SUA şi în privinţa posibilităţilor de a capta intelectualii planetei...

Într-adevăr, e vorba şi de bani, dar şi de condiţii de lucru. Un cercetător, în orice domeniu ar activa, ştie că statutul său în SUA e cu totul altul decât oriunde în lume.

Ar putea fi transformate universităţile româneşti în afaceri profitabile, aşa cum se întâmplă în Occident?

Universităţile bine structurate sunt făcute după logica de a cheltui banii eficient, nu de a face profit. Dar înţeleg întrebarea. Sunt contracte de cercetare, de pildă, cu o serie de companii multinaţionale, proiecte de toate felurile care generază bani. Să nu uităm că internetul a fost un proiect militar construit cu universitari, cu cercetători. Universităţile pot deveni şi la noi astfel de centre care, prin colaborarea cu diverse companii, să scoată banii necesari cercetării. Dar acum urmează o întrebare-cheie: există în România companii care să le dea de lucru universităţilor? Sunt foarte puţine. Nici legislaţia românească nu stimulează astfel de iniţiative pentru că e construită pe logica aceasta a prezumţiei de vinovăţie.

Această prezumţie funcţionează cam în toate domeniile vieţii publice...

Da, se spune că „e ceva necurat"... Iată imaginea proastă pe care o au oamenii de succes - cei care au făcut o firmă, un magazin, o prăvălie, o fermă. Brusc, vecinii sau cunoscuţii încep să-l bănuiască pe respectivul de faptul că „a făcut el ceva, nu se poate". Sunt nenumărate cazuri de oameni foarte oneşti care au reuşit prin ambiţie şi inteligenţă.

Universităţile pot deveni şi la noi astfel de centre care, prin colaborarea cu diverse companii, să scoată banii necesari cercetării.

„Statul român este incapabil să aplice propriile legi"

Genul acesta de discuţie pe care îl avem foloseşte la ceva în societatea românească sau consolidează defetismul?

Eu cred că foloseşte. Experienţa noastră de la „Dilema veche" îmi arată că astfel de dezbateri, în care nu facem mari dezvăluiri, ci doar comentăm precum ăia din Muppets, pe termen lung ajută. În primul rând că întreţine, în rândul oamenilor care vor să cunoască ce se petrece în jurul lor, această speranţă că lucrurile se pot rezolva şi că, dacă dezbatem unul cu celălalt o idee, putem ajunge şi la o soluţie.

Dar aceste discuţii ar putea fi încă un argument în plus pentru a pleca din ţară...

Se poate. N-avem ce face. N-avem cu ce să-i ţinem, n-avem argumente. Să-i rugăm frumos să se gândească la ţărişoară? Bine, se gândesc... Dar haideţi să discutăm puţin şi despre situaţia inversă, despre oamenii care s-au întors din diverse motive, inclusiv profesionale. Directori de bănci îmi povesteau că absolvenţi de Harvard veneau în România, deşi aveau un loc de muncă bun în SUA, pentru că aici e o provocare. Spuneau că în SUA este previzibil ce o să li se întâmple în următorii 20 de ani, dar că aici, în România, totul este de construit. Sunt şi astfel de oameni...

Într-adevăr, dar aceşti oameni sunt cu un picior acolo...

Sigur că au un picior acolo, dar odată întorşi aici au făcut un pas... Mai departe, ei decid asupra viitorului lor.

Oamenii care au studiat în străinătate pe banii statului român nu au fost primiţi în administraţia centrală. Atunci de ce ar veni în România un manager care a studiat pe banii lui la Harvard?

Sunt şi dintre cei care au reuşit, dar aceştia sunt încăpăţânaţi. Sunt şi aceştia nişte modele. Pe de altă parte, exemplul pe care l-aţi dat e foarte bun. Statul român este incapabil să aplice propriile legi. Vedem şi ceea ce s-a întâmplat cu taxarea drepturilor de autor. Dacă nu suntem în stare să ne angajăm bursierii, atunci de ce îi mai trimitem în străinătate la studii?!

Directori de bănci îmi povesteau că absolvenţi de Harvard veneau în România, deşi aveau un loc de muncă bun în SUA, pentru că aici e o provocare.

„Cetăţenii sunt priviţi ca nişte supuşi"

Stunteţi de acord cu ideea unei greve fiscale?

Nu i-ar strica statului român un astfel de exerciţiu pentru că astăzi vedem incapacitatea Guvernului de a-şi aplica propriile norme. Până în 2007, când nu mergea ceva, se spunea că „aşa ne cere Uniunea Europeană". De multe ori aceasta era o minciună, o scuză ca să-şi motiveze incompetenţa. În plus, e aceeaşi atitudine necivilizată a Guvernului faţă de proprii cetăţeni. Mă uitam la halul în care vorbesc miniştrii, apropo de chestiunea cu drepturile de autor. Au o aroganţă enormă atunci când se adresează cetăţenilor. Ce vor, de fapt, cetăţenii? Să-şi plătească taxele, să-şi facă datoria faţă de stat. Ministrul Muncii şi Ministrul de Finanţe ar fi trebuit să fie în concediu în perioada asta, să nu-i mai vedem. Au apărut la televizor şi au fost de o aroganţă inacceptabilă: „Unde vedeţi dumneavoastră cozi?"

Ei vorbeau cu ziariştii, „duşmanii publici numărul unu"...

Presa este un intermediar. Jurnalistul se duce şi întreabă anumite lucruri nu pentru că asta îl pasionează pe el, neapărat. El este un mediator între putere şi societate.

Aţi uitat de „tonomate"...

Asta e o altă dovadă de aroganţă. „Ce, vă îngrijorează că trebuie să plătiţi nişte taxe?" Nu, pe jurnalişti îi interesa dacă Guvernul poate să-şi aplice propriile norme. Dar cetăţenii sunt priviţi ca nişte supuşi. Asta apropo de articolul scris de domnul Pleşu - „Ce nu trebuie să spună un preşedinte". Este inadmisibil ca un preşedinte să se certe ca o ţaţă cu femeile din satele inundate, cu diverse categorii sociale, cu profesorii, cu jurnaliştii. Este inacceptabil pentru un şef de stat să se certe cu propriii cetăţeni. Aşa ceva nici măcar nu poţi spune că e atitudine autoritară. Asta e lipsă de educaţie ca şef de stat şi ca politician.

Această atitudine nu trece neobservată în exterior şi nu este lăsată nesancţionată...

Ce sancţiune mai mare poţi primi decât aceea că, în Uniunea Europeană, România există formal, dar în fond nu există. Aţi văzut pe aici, în ultima vreme, vizite ale şefilor de stat din Uniunea Europeană? Pe vremea preşedintelui Iliescu şi a premierului Năstase - despre care se spunea că sunt neocomunişti - era un trafic mult mai mare de demnitari europeni. Acum suntem membri ai Uniunii Europene... Preşedintele nostru nu e băgat în seamă, din câte ştiu, în Uniunea Europeană. Aici nu e vorba de Traian Băsescu, ci de România.

Nu s-a format încă masa critică necesară schimbării?

Nu-mi dau seama care ar trebui să fie masa critică, dar observ că agenda politicului este mult diferită de cea a publicului larg. Politicienii în general îşi văd de ale lor, sunt obsedaţi numai de imagine, iar presa a comis şi ea erorile ei pentru că le-a zgândărit această pasiune pentru imagine, ocupându-se de multe ori de chestiuni minore. Mă deranjează faptul că în presa românească se fac ştiri din ce spun politicienii, nu din ceea ce fac.

E cel mai mare păcat al presei româneşti?

Nu ştiu dacă este cel mai mare, dar e unul dintre păcate. Trăim într-o mare de vorbe.

Ce sancţiune mai mare poţi primi decât aceea că, în Uniunea Europeană, România există formal, dar în fond nu există. Aţi văzut pe aici, în ultima vreme, vizite ale şefilor de stat din Uniunea Europeană?