Văzând mulţimile de oameni care s-au perindat pe la catafalcul regelui Mihai, pasiunea cu care posturile de televiziune republicane s-au hrănit din moartea fostului suveran, zecile de monarhişti proaspăt ieşiţi la lumina bliţurilor cu care îşi făceau selfie-uri la procesiunea mortuară şi elogiile deşănţate ale diverşilor politruci media nu pot să nu mă întreb unde au fost toţi aceşti monarhişti înfocaţi în ultimele decenii?

Pentru mine ceremoniile fastuoase acordate Regelui, căruia i s-a aşezat pe catafalc o copie a coroanei străbunicului său, au format un spectacol media macabru. Poate că, din respect pentru ilustrul defunct al cărui sicriu a fost purtat din loc în loc numai bine pentru ca televiziunile să hrănească naţiunea înlăcrimată şi îndoliată cu elucubraţii monarhiste, ar fi fost mai decent să-l comemorăm pe bătrânul monarh cu decenţa cu care acesta a trăit, printr-o slujbă de înmormântare simplă şi respectuoasă.

În locul acestei decenţe am preferat să stăm înşiraţi ca la sfintele moaşte lângă sicriul unei figuri tragice a istoriei contemporane. Poate ar trebui să ne întrebăm cum se face că majoritatea republicană de la noi a devenit subit monarhistă? Unde erau sutele de mii de iubitori ai monarhiei Hohenzollern-Sigmaringen când, în anii 90, creatorul primei republici capitaliste, Ion Iliescu, îi interzicea fostului rege intrarea în ţară ca ultimului cerşetor?

Dar tocmai aceasta este lecţia negativă a recentelor funeralii regale din republica noastră guvernată de dictonul: „Doamne, dă-mi mintea românilor cea de pe urmă”. 

Părerile de rău tardive şi incapacitatea de a lua deciziile potrivite la momentul potrivit ne caracterizează şi pe noi, şi istoria noastră. Ne pare rău după lucruri care nu mai pot fi schimbate, şi ne dăm seama ce trebuia să facem abia după ce e prea târziu.

Ce este mintea românului de pe urmă? Este absenţa „minţii de dinainte”, ceea ce denotă incapacitatea noastră de a anticipa, de a gândi pe termen lung şi de a pregăti proiecte de durată. Mintea de pe urmă e o manifestare a deşteptăciunii post-facto, la rândul ei o caracteristică autohtonă. Ca toţi vitejii de după război, şi noi ştim prea bine ce e de făcut, dar numai după ce evenimentele s-au terminat.

E clar că nu mai putem repara faptul că l-am alungat pe rege din ţară de cel puţin două ori. Prima oară cu pistolul lui Petru Groza, a doua oară cu pixul lui Iliescu. Asta nu ne împiedică acum să ne gândim ce prostie am făcut şi cât de proşti am fost. Ce bine era dacă România s-ar fi întors la monarhie în 1990, cum am fi fost respectaţi de întreaga Europă.

Dar acesta este cântecul nostru de jale de câteva mii de ani. Desigur că ne pare rău că am intrat în Al Doilea Război Mondial alături de Hitler, şi că regele Mihai, în calitate de mareşal al armatei române care a lichidat mii de evrei şi de ţigani în Transnistria, ar fi putut face altceva decât să stea la masă cu naziştii. Evident că regretăm faptul că am rămas în război alături de Germania până în momentul când trupele sovietice s-au apropiat de Bucureşti. Ne-a venit mintea de pe urmă şi „am întors armele” după ce frontul germano-românesc din nordul Moldovei se prăbuşise în martie 1944, când deja pe 8 aprilie mareşalul Konev ataca Târgu-Frumos. Apoi, când ofensiva reîncepea pe 19 august şi, deja pe 23 august, sovieticii avansau spre Bârlad, ne-a venit iarăşi mintea de pe urmă.

Suntem fericiţii posesori ai unei gândiri retrospective, pentru că mintea noastră de pe urmă se activează mereu prea târziu. Ea s-a văzut şi în cele mai recente evenimente ale istoriei contemporane. Revoluţia din decembrie 1989 a fost mintea de pe urmă a unui popor care, într-un context istoric când toate regimurile comuniste din Est se prăbuşiseră deja, ezita să îşi debarce de la putere dictatorul. Nu tot nouă ne-a venit mintea de pe urmă când am decis, tardiv, să îl doborâm pe cel mai caraghios dictator din Est, numai pentru a alege în locul lui elita nomenklaturistă din eşalonul doi al Partidului Comunist? După care ne-a părut rău, l-am ales pe Constantinescu şi iarăşi ne-a părut rău şi l-am readus pe Iliescu la putere.

Adeseori, ca şi în cazul respectului faţă de regele Mihai, gândirea românilor de pe urmă vine prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Privind mereu în urmă şi gândindu-ne „ce-ar fi fost dacă” nu vedem niciodată ce ne aşteaptă înainte. Iar o mare parte din retardul nostru cultural, politic şi social se datorează tocmai acestei gândiri „de pe urmă”, care ne ţine şi ne lasă în urmă pe toţi.