Există o biologie a urii, există un circuit al urii în creier, ura are o bază biologică.

Nu voi uita niciodată anii de după revoluţie. În primul rând pentru că eram tânăr şi viaţa era frumoasă oricum. Tinereţea, frumuseţea, dragostea anilor `90 sunt de neuitat pentru mine. Dar nu voi uita niciodată nici fenomenul mineriadei. Am fost şi eu „golan”, am fost şi eu în Piaţa Universităţii, am cântat şi eu imnul golanilor. Piaţa Universităţii a fost o manifestaţie paşnică. Orice ar fi, oricum ai pune-o, în orice context, a fost o manifestaţie paşnică. Iritantă pentru autorităţi şi pentru oraş, dar paşnică.

Până ce au venit minerii. Minerii au bătut sub influenţa urii. O ură fără un obiect logic, raţional. Au bătut-o şi pe mătuşa mea, tanti Rodica, pentru că avea ochelari, era inginer chimist, şi a trecut prin zonă. Au bătut pe cine avea plete, blugi rupţi sau cine ştie ce detaliu care să justifice actul violent. 

Dar sunt minerii oameni răi? Nu cred. Sunt oameni obinşnuiţi care au reacţionat bazaţi pe informaţii limitate, pe fundalul unei experienţe de viaţă limitată, sub presiunea momentului şi a mass mediei de atunci. Dacă nu sunt oameni răi, cum a fost posibil?

Este mult mai greu să iubeşti decât să urăşti.

Cercetătorii în neuroştiinţă analizează mecanismul urii care încă nu este complet elucidat. Ura este legată strâns de violenţă, iar violenţa şi mecanismele ei sunt un subiect interesant de cercetare. Mai ales în epoca în care terorismul este aprope zilnic un subiect de ştiri. Există o linie continuă care începe cu simplă părtinire, apoi prejudiciu, apoi coborâre în bigotism, apoi ură, apoi violenţă.

Este mult mai greu să iubeşti decât să urăşti. Iubirea, dragostea este în general legată de o persoană, de un singur obiect al dragostei, este ceva intim. Iubirea este solitară pe când ura este un fenomen de grup. Se urăşte în grup, ceea ce diluează orice sentiment de culpabilitate. Când urăşti în grup acţiunile tale de violenţă sunt justificate de o entitate superioară. Nu mai este vina ta, este vina celor urâţi, iar dovada este masa de oameni care urăşte la unison cu tine.

Metoda de studiu cea mai des folosită pentru analiza urii este rezonanţă magnetică funcţională care poate vedea ce zone ale creierului sunt activate în momente de ură. Se pare că există un circuit al urii care leagă două părţi distincte ale creierului. Sentimentul primordial al urii este generat într-o parte a creierului mai primitivă. Dar imediat reacţiile primitive sunt cenzurate de o parte complexă a creierului, lobul prefrontal. Lobul prefrontal analizează imediat situaţia, pune totul în context logic, calmează stimulii primordiali.  Cum lobul prefrontal este cel al logicii, cel care opreşte actul violent din faşă, acest lob este şi ţinta manipulării. Ura este cel mai uşor mod de manipulare în masă. 

Dacă ura este un sentiment primordial, oare există şi la animale? Se pare că nu. Animalele reacţionează cu furie şi violenţă, dar nu există ură. Furia este o reacţie spontană ca răspuns la un stimul din acel moment, pe când ura este o stare în sine.

Toţi am fost învăţaţi că taurul urăşte culoarea roşie şi că de aceea se luptă cu înverşunare în arenele coridei. Şi când colo, săracul animal, este orb de culoare!!! Taurii au daltonism!!! Taurul atacă pelerina roşie a matadorului nu pentru că e roşie, ci pentru că se mişcă într-un mod care pare primejdios. Taurul atacă de frică. 

Ura nu este legată de frică, nu este un mecanism de supravieţuire. Ura este o formă de gândire distorsionată, iar obiectul urii poate fi raţional, dar de cele mai multe ori este iraţional.

Cercetătorii au început să se concentreze pe prevenirea urii şi implicit a violenţei. Una din teorii sugerează că nu toţi oamenii sunt capabili să urască la aceeaşi intensitate, că există o predispoziţie spre ură bazată pe modificări ale creierului. Aceste modificări pot fi anatomice,  de exemplu dezvoltarea asimetrica a creierului cu un lob prefrontal „al logicii” mai puţin eficient sau modificări mai subtile, la nivel biochimic, de neurobiologie. 

Una din teorii, foarte interesantă, sugerează că predispoziţia spre ură este cultivată din copilărie. Copiii pot fi îndoctrinaţi să urască de mici prin poveşti care se bazează pe ura faţă de un grup social, prin exemple negative inventate şi prin pedepse psihologice:  „Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani”.

Printr-o educaţie tolerantă a celor mici se poate dezvolta un creier care să fie neprielnic urii şi violenţei oarbe.

Când am fost la Veneţia la deschiderea Bienalei de artă am observat un început de ură faţă de români. Femeile în negru cu basmale care cerşeau erau un stimul permanent, o iritare constantă a unui sentiment neplăcut deja înrădăcinat printre locuitorii Veneţiei.

Dacă nu e cuminte o duc în România unde copiii sunt furaţi de ţigani care le vând organele!

Acolo am cunoscut o fetiţă de 9 ani, Felicity, fata unor prieteni veneţieni. Ne-am plimbat o zi întreagă cu ea prin Veneţia. La început a fost mai rezervată până ce a văzut că se poate apropia de noi, că suntem oameni buni şi că ne putem împrieteni. Apoi Felicity mi-a mărtursit ca sunt primul român pe care l-a cunoscut, cu care a vorbit, pe care l-a luat de mână. Că cei mari i-au spus că dacă nu e cuminte o duc în România unde copiii sunt furaţi de ţigani care le vând organele!

Am rămas cu gura cascată!!! Românii au devenit „bau bau” pentru copiii din Italia!!! Am luat-o pe Felicity de mână şi i-am spus că nu este adevărat, că românii sunt oameni buni, că România este o ţară frumoasă unde copiii sunt iubiţi la fel de mult ca în orice altă ţară.

Cred că o formă de îmbunătăţire a imaginii României în Europa pe termen lung ar fi o schimbare a mentalităţii copiilor. O campanie de public relations ( n.r- relaţii publice) pentru cei mici. Ambasadori cu jucării. Dar ceva trebuie făcut. Altfel vom fi din ce în ce mai urâţi. Generaţiile bătrâne sunt deja un caz pierdut. Cei tineri ne vor salva imaginea.