Declaraţia doamnei cu milioane de euro exprimă exact ceea ce gândeşte 2% din populaţia globului. Căci atât e procentul reprezentat de mâna de oameni în ale căror conturi e strânsă jumătate din bogăţia lumii. În acest timp, în Grecia, oameni care cu zece luni înainte aveau un loc de muncă decent stau la coadă pentru a primi de pomană o bucată de pâine. Exact ca în ţările lumii a treia, acolo unde oamenii trăiesc din mila asociaţiilor caritabile.

Pe scurt, criza lumii a apărut aşa: o mână de indivizi feroce au descoperit o reţetă de îmbogăţire rapidă, gen Caritas. Cum? E explicat foarte bine în excelentul documentar ”Inside Job”. O bancă acordă împrumut ipotecar pentru o persoană fizică. La rândul ei, banca vinde ipotecile către fondurile de investiţii, gen Lehman Brothers. Acestea din urmă adună de pe piaţă toate creditele, de la cele imobiliare până la cele pentru maşină sau cardul de credit pentru a crea derivate complexe numite obligaţiuni ipotecare colaterale. 

Ele sunt vândute mai departe către investitori. Practic, când tu îți plăteai rata la casă, banii ajungeau la investitorii din întreaga lume. În acelaşi timp, giganţii financiari plăteau agenţiile de rating să noteze aceste obligaţiuni. De ce? Pentru că, în funcţie de această notă, investitorii erau prostiţi, căci acesta este cuvântul, cu siguranţa investiţiei lor. Notele date de Standard&Poors sau Moody’s erau AAA, echivalentul expresiei “cele mai sigure”.

Mai ţineţi minte reclama aceea la creditul dat de o bancă autohtonă care avea expresia: „Nu se-ntreabă, nu se spune/Creditul pentru orice”? Este imaginea cea mai clară a lăcomiei bancherilor şi a speculanţilor de pe piața financiară. Practic, oricine primea bani, sume imense, care în mod normal nu puteau fi acoperite. Ceea ce nu poate fi decât un mare, mare balon de săpun. Care s-a spart.

Cine a ieşit câştigat din acest joc? Cei care conduceau şi încă mai conduc instituţiile financiare. În timp foarte scurt au avut profituri uriaşe, de miliarde de euro. Pentru că fiecare împrumut aprobat, fiecare tranzacţie aveau „taxe” ce ajungeau direct în buzunarele celor de pe Wall Street. Elocvent este exemplul lui Richard Severin "Dick" Fuld Jr., şeful de la Lehman Brothers, care ajunsese să deţină 6 (șase!) avioane.

Inutil să mai spunem că niciunul dintre cei vinovaţi de această mega golănie globală nu a fost judecat şi închis. Mulţi dintre ei ocupă chiar acum funcţii publice extrem de importante şi încasează în continuare bonusuri. Henry Paulson, fost şef la Goldman Sachs, a ajuns secretarul Trezoreriei americane şi cel care a pus umărul la strategia anticriză a SUA. Halucinant!

Mizeria financiară a lumii este cu mult mai mare. Ceea ce reușim noi să vedem, la suprafaţă, e doar crusta unui puroi. Dincolo de complexitatea ingineriilor, explicaţia e mult mai simplă. O gaşcă de băieţi deştepţi ne-a tras o ţeapă globală iar noi vom plăti generaţii întregi de acum înainte.

E clar că banii pot fi tipăriţi la nesfârşit. La fel şi obligaţiunile şi toate celelalte instrumente financiare. Singura unitate de măsură a bogăţiei lumii este însă munca. Ca să produci, trebuie să munceşti. Ca să fie acoperite găurile lăsate de marea ţeapă, va curge sudoare multă. Şi să nu ne închipuim că va munci doamna cu milioane care stă în apartamentul ei de lux din Londra. Ne-a spus clar că ea nu are de gând să plătească. Ce să mai vorbim de „să muncească”.

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale ''Adevărul''