Din capul locului, menţionez că nu sunt iubitor de poezie şi nici naţionalist. Nu există aşadar, vreun motiv real pentru a fi suspectat de cultul necondiţionat al personalităţii poetului, considerat „naţional“ de o largă majoritate a compatrioţilor noştri. De fapt, sunt un adept — moderat — al demitizării istoriei şi culturii. Nu e însă menirea mea sa ma pronunţ asupra locului precis pe care Eminescu îl ocupă în istoria si conştiinţa naţiei, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Ştiu însă — simt, mai bine zis —, dincolo de cunoaştere raţională şi de gusturi personale, precum şi de apetenţa mea spre „internaţionalizarea“ spiritului, că Eminescu face parte din fibra intimă a sufletului românesc.

Aşa îmi explic reacţia la vederea pomenitei publicităţi.

Ştiam şi eu, ca toţi (?) românii, că Eminescu nu a murit de „moarte bună“, dar am mai aflat şi că e mai mult decât controversat diagnosticul de sifilis, la care se face trimitere directă în reclama cu pricina. Dar nici despre acest subiect nu am căderea şi intenţia de a vorbi, existând, întru limitarea ignoranţei noastre, o vastă literatură în speţă.

Tragându-mi răsuflarea, la mijloc de text, spun că întrebarea de inspiraţie machiavellică cu care mi-am prefaţat articulul nu e retorică şi nu sunt absolut convins că folosirea în acest fel a imaginii unui personaj emblematic pentru un popor, e totalmente necuvenită. N-ar fi prima oară când mă înşel...

Revenind, nu am cum să nu remarc că genul acesta de asociere perversă, între un simbol naţional şi un scop oarecare, altul decât unul cultural de interes naţional, o aruncare în derizoriu, în fond, a unei figuri de-a dreptul religioase, pentru români (semnificaţia lui Eminescu depăşeşte cu mult graniţele literaturii, nu e doar părerea mea...), face parte dintr-un soi de iconoclasm cultural, un curent intelectualist foarte la modă, dubios si periculos totodată, nimic altceva decât încă o manifestare a hipsterismului endemic, ce bântuie grav intelectualitatea noastră (tânără, îndeosebi) şi care nu şi-a găsit încă leac (un „kit" de „depistare" am încercat —modest — să inventez şi eu, în articolul „Coana Miţa hipsteriţa").

Ştim, Eminescu nu era perfect, chiar deloc, putand fi lesne categorisit de către orice moralist ca fiind depravat, dar asta contează, aşa se pune problema?! Aşa măsurăm oare un geniu, ca pe un muritor de rând, o sumă de defecte?! 

Geniul lui Eminescu e incontestabil, chiar şi pentru cei care nu se regăsesc în poezia lui (me, de pilda), sau sunt pur şi simplu prea insensibili pentru poezie (me again), şi doar o imensă carenţă de bun-simţ şi omenie, plus o crasă imbecilitate, te pot face să dezonorezi în felul acesta imaginea unui astfel de om, chinuit oricum destul de soartă în scurta lui existenţă pământeană! 

Întâmplător, acum câteva nopţi am recitit „Doina" şi am trăit (intens şi concomitent) un dublu sentiment: oripilarea faţă de naţionalismul deşănţat (aşa cum îl resimt eu acum, chiar dacă înţeleg că erau cu totul alte circumstanţe) şi deopotrivă încântarea faţă de "limbă şi cuvânt"... (Asemănător cu ce mi se întâmplă atunci când citesc Marquez, doar că la columbian nu e naţionalism, ci "marxism/castrism" biografic, nu literar...)...Sincer, m-am culcat confuz şi mâhnit...

După ce mi-am decantat emoţiile, a doua zi, ajutat şi de un somn bun, poetul mi-a devenit un pic mai drag. Nu mai încerc de ceva timp să-mi mai explic raţional toate duioşiile. Sunt prea rare...

Acum ştiu, răspunsul meu final şi clar, de la ora 2:45 noaptea este: avem de-a face cu o blasfemie*!

*culturală, adaug, pentru cei care îmi vor reaminti prompt că Eminescu nu e un sfânt...