Mic lamento despre cum nu ne placem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trăim într-o cultură a neplăcerii şi disconfortului. Ne deranjăm reciproc pentru că suntem tot mai mulţi, tot mai nemulţumiţi şi prea obişnuiţi să nu corectăm nimic. M-am observat ieri într-una din posturile laşe ale omului agresat căruia îi e frică să riposteze.

Dar mai întâi să stabilim contextul. Trec peste dansul deja cunoscut, adus de spate, umil-câinesc prin care trecem toţi când ne apropiem de portiera unui taxi staţionat pentru a întreba dacă e liber şi dacă nu deranjăm prea tare rugându-l să-şi facă meseria pentru care e plătit.

Aici, aproape invariabil pentru cei dintre noi care nu caută să-şi justifice banii cheltuiţi pe cursuri de kick-boxing sau cicatricile din copilărie de la bătăile de stradă, tonul vocii sună cu cel puţin o cvintă mai sus. Animalic, vrem să părem fragili şi paşnici, poate anulăm întrebarea „unde mergeţi” aruncată în sictir şi fără contact vizual. 

Apoi, dacă vizitiul acceptă mărinimos să ne ia obolul, putem să sperăm doar că nu urmează un program complet de muzică de petrecere până la destinaţie sau o convorbire a sus-numitului cu cel mai bun prieten în care se plânge de distanţa cursei şi că „să muncească cine vrea, da'io nu mai fac d-astea, frate” sau o cură de fum de ţigară la mâna a doua fără „vă deranjează?” sau cine ştie, cele mai intime amănunte unilaterale tot prin telefon din concubinajul/căsnicia sa. Pe urmă, vedeţi şi singuri că o politeţe de final, un simplu „la revedere” se cumpără doar cu bacşiş mai mare substanţial decât zece la sută.

La fel, instituţiile publice păzite de portari şi doamne venerabile şi acre în spatele unui geam, oamenii care îţi permit sau nu să îţi plăteşti taxele, să vorbeşti cu autorităţi ce le sunt evident superioare, să obţii audienţe, să îţi organizezi în general viaţa alcătuită şi din aspecte şi obligaţii mai puţin plăcute în funcţie de dispoziţia lor de moment.

Apoi, parcagii ilegali. Oameni apăruţi de nicăieri, fără vreun drept asupra spaţiului a căror taxă o plătim supuşi, ca unei mafii zdrenţăroase. Maxima revoltă a noastră în cazul lor e datul de ture cu maşina la infinit, cu preţul timpului propriu şi riscurile adiacente.

Nu mai puţin importante, vânzătoarele ţâfnoase care latră întrebări sau răspunsuri („ce se vede”), îţi trântesc produsele cu năduf sau vorbesc, plâng, râd, mor, nasc, divorţează la telefon.

Dar această ierarhie inversă, această domnie a oamenilor care îi detestă pe alţi oameni, această portarocraţie împuţită care ne ţine umili pe la uşile drepturilor noastre porneşte din impotenţa individului şi creşte prin ea până la statutul de lege.

Şi mă întorc la mine. La laşitatea mea. Mi se comandă un taxi, îi promit o cursă îndeajuns de lungă încât să-i merit respectul, îi dau adresele exacte cu tot cu indicaţii (apropo, dacă eu ştiu traseul şi te ghidez kilometru cu kilometru iar tu doar conduci maşina, putem aranja în aşa fel încât eu să plătesc cursa iar tu să plăteşti cursul de orientare turistică?), mă aşez cuminţică, nu cer nicio schimbare de climă. Şi pornim! Cu smuciri, cocoşisme inter-şofereşti, frâne forţate, depăşiri de ultimă secundă, un întreg balet rutier. Cu stomacul în gât mă simt obligată să îl rog să-şi urmeze singur intenţiile sinucigaşe după ce cobor. Dar tac. De frică. Dacă mă dă jos? Mă grăbesc! Dacă mă înjură? Dacă Doamne-feri? Bun, oftez ca o bunică lezată şi atât.

Dar caruselul nu se opreşte aici. Tacticos, taximetristul scoate gazeta, o aşează pe volan şi, ei bine, citeşte. Mulţi ar obiecta că două activităţi care te solicită vizual sunt greu de dus la capăt simultan, dar taximetristul meu CITEŞTE şi conduce în acelaşi timp. Transferuri de fotbalişti şi transferuri pe benzi rutiere. Nimerim în spatele tramvaiului, drum întins, aici nu mai e nevoie deloc să te uiţi pe unde mergi aşa ca favorizează fotografia noii iubite a unui fotbalist şi declaraţiile ei incendiare.

Cu un pre-esprit de l'escalier mă gândesc că ar fi haios să mă aplec peste umărul lui şi să citesc şi eu, sau să îl rog să zică măcar cu voce tare. Dar nu o fac. De frică. Dacă? La fiecare nou stop scoate gazeta şi acoperă volanul şi ceea ce cred eu că e o porţiune substanţială din aria de vizibilitate. Nimeni nu îl claxonează pentru că frica de taximetrişti e arhetipală. Ocupaţia îl determină să smucească mai abitir maşina, să frâneze mai suprarealist. În linişte, cu telefonul dat pe silent, îi fac o fotografie. Mă gândesc la cum să formulez plângeri la dispecer. 

Dar nu o fac, de frică, pentru că portarii existenţei noastre de zi cu zi ne ţin minte şi sunt răzbunători. Ajung la destinaţie ameţită, sărut mental pământul ferm ca în desenele animate cu Bugs Bunny şi îi dau bacşiş. Considerabil.

Pentru purtarea mea laşă mai merit o tură din asta.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite