Mica înţelegere

Bucuria era un sentiment interzis cînd nu era strict legat de înălţătorul program al partidului.

La zece decembrie, acum douăzeci de ani, Ceauşescu mai avea de trăit doar două săptămâni. Până la Crăciun, când va fi executat în curtea cazărmii din Târgovişte, după un proces sumar. Nu aş putea spune (atunci ca şi acum) că lumea suferea cine ştie ce că ar avea prea puţină libertate - o valoare abstractă, la care greu ai acces.

Mai curând suferea din cauza frigulului şi a penuriei alimentare. Dacă rafturile ar fi fost pline, şi în case cald, mă întreb dacă ar mai fi fost vreo revoluţie. E şi normal, după trei generaţii care n-au cunoscut gustul libertăţii. Grijile materiale preocupau mai toate familiile în acel decembrie, 1989. Se anunţa o iarnă grea - după alte câteva - şi ştia fiecare la ce să se aştepte. Calorifere reci, sărbători triste, fără să ai ce pune pe masă. Fără brad, fără bucuriile simple de care oricine are nevoie, mai ales acum, între Sfântul Nicolae şi Bobotează.

La bariere, miliţia păzea să nu fie aduşi porci, brazi, etc. în portbagaje, remorci de camioane, în microbuze, ataşe de motocicletă. Pe şosele se făceau razii. Te opreau la marginea drumului şi-ţi cereau să arăţi ce duci. Ce puteai să cari dacă în oraşe nu se vindea nimic şi rafturile erau goale? Cu excepţia celebrilor creveţi vietnamezi şi a şampaniei Zarea nu se găsea nimic. În zilele congresului al XIV-lea PCR parcă îmi amintesc că "se băgase" ceva portocale, crenvurşti, aripi de pui, numite "adidaşi', cu obişnuitul umor bucureştean, haz de necaz. Se vindeau în spatele blocurilor, nu în marile magazine de pe bulevarde, ca să nu vadă nimeni marele secret al vieţii cotidiene româneşti - cozile enorme care apăreau în cîteva minute.

Ce să care aşadar în portbagaj românul mediu?! Un brad. Ceva carne, cârnaţi, şorici de la vreo rudă care tăia porcul la ţară cu riscul de a fi prinsă şi pedepsită. Anumiţi "tovi" descoperiseră că aceste transporturi erau clandestine, trebuie interzise, că încalcă nu ştiu ce legi. Fireşte, uneori se cădea la pace cu miliţienii, gărzile patriotice, cu băgătorii de seamă. Şi unul ca ăsta trebuia să ducă acasă de-ale gurii, avea copii şi nevastă.Trebuia să pună ceva de sărbători pe masă. Controlorii nu luau bani, pentru că nu aveau nicio valoare, adică nu aveai ce cumpăra. Se făcea troc la greu. Cafea, ţigări străine vs. blugi, video.

Mica şcoală de capitalism care va înflori după decembrie '89 lua naştere atunci. Dacă li se dădea o parte din încărcătură, lucrurile se cam rezolvau. La "mica înţelegere", cum se zicea - amintire a tratatului cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, din perioada interbelică, numit chiar aşa, "mica înţelegere".

Românul s-a salvat de la un dezastru şi mai mare, făcându-se că plouă, descurcându-se cum a putut. "Tovii" puteau să dea ucazuri draconice, să interzică una şi alta. Lumea reacţiona cum credea de cuviinţă, "se retrăgea în codru". Hotărâri de guvern care nu aveau legătură cu realitatea rămâneau adesea literă moartă. Regimul însă avea şi altă treabă de sărbători. Punea presiune pe oameni ca să ştie de frică, să simtă cine e jupânul şi să arunce o perdea de fum. Să nu vadă nimeni cât de prost se trăieşte. Să nu ne imaginăm că "tovii" nu aveau ce le trebuie de sărbători: vin, portocale, banane, porc, brad etc.

Penuria era exclusiv pentru popor. Ideea era - de ce să se bucure omul în familie, când putea să privească la televizor, să-l admire şi să-l aplaude pe tovarăşu'două ore, seara, în alb&negru, cât ţinea programul TVR? Bucuria era un sentiment interzis cînd nu era strict legat de înălţătorul program al partidului, de cultul cuplului Nicolae&Elena, cocoţaţi dracu ştie cum în fruntea ţării. Desigur latura antidemocratică - dictatorială, lipsa libertăţilor - se vedea mult mai puţin. Dar frigul, foamea, frica erau la ordinea zilei.