„Medic în România“ – sau de ce nu vom avea un minister al fericirii

Motto: ”Nu poţi face bine oamenilor împotriva voinţei lor. Lasă-i pe nistoreşti să-i intoxice pe proşti! Lasă-i pe PSD-işti să se bucure de infecţiile intraspitaliceşti! Copiii tăi, soţia, bolnavii şi cercetarea te aşteaptă! Eu te felicit pentru tot ce-ai realizat! Mulţumesc tuturor celor care te-au apărat, începând cu domnul premier Orban.” – fragment din scrisoarea mamei lui Victor Costache, ministru al Sănătăţii.

Nu ştiu dacă scrisoarea este reală. În acest moment nu există nici o dezminţire, de nicăieri. Nu ştiu nici dacă personajele mai sunt reale. Şi dacă adevărul poate fi spus şi în alt fel.

Ce i-aş scrie fiului meu plecat într-o ţară nordică să practice medicina? Credeţi că l-aş încuraja să se întoarcă acasă? Exemplul domnului doctor Victor Costache ar putea să deschidă calea multor tineri, care au ales să aibă o carieră în afara ţării. Dar câte exemple de medici întorşi acasă şi care au avut succes vă sunt cunoscute? Vă mai amintiţi de neurochirurgii de la Colentina, hotărâţi să construiască o secţie ca afară? S-au lovit de o birocraţie impusă de primărie, masacraţi profesional, umiliţi şi în cele din urmă au renunţat. La 10 ani de la absolvire, doctorul Cristian Bulescu, s-a întors în ţară să îşi reia munca la Spitalul Marie Curie. A renunţat la un post într-un mare spital din Franţa şi a revenit să pună umărul la această schimbare. Să opereze copiii cu malformaţii cardiace, să îşi practice arta în ţara natală. Doar că aici treaba devine complicată, marca “made în România”. Orgoliile şi interesele mărunte ale părţilor implicate în fenomenul de la Marie Curie au făcut ca, la două luni de la întoarcerea sa în ţară, doctorul Cristian Bulescu să nu poată să îşi pună talentul şi energia la dispoziţia pacienţilor săi. Misiunea de experţi străini, care operează intermitent în România şi care ar fi trebuit să construiască o echipa autonomă şi viabilă în cei 8 ani de când se desfăşoară programul de la Spitalul Marie Curie îşi apără cu un obstrucţionism demn de o cauză mai nobilă poziţia privilegiată, împiedicând medicii români să înceapă să îşi practice meseria la potenţialul maxim. Jurnaliştii români se mulţumesc să scrie reportaje prezentând în tonuri mesianice ceea ce este, de fapt, un alt exemplu de promisiuni neîmplinite ambalate frumos, ca de sărbători. Iar lumea se resemnează că nu avem chirurgie cardiacă pentru copii. 

Şi acum revin la scrisoarea pe care aş vrea să o scriu fiului meu. Ipotetic. Între timp a devenit un adult foarte critic şi foarte responsabil. Îmi amintesc de alegerea pe care a făcut-o la rezidenţiat. O specialitate foarte nişată şi cu puţine oportunităţi: nefrologia. A ajuns într-un stagiu de rezidenţiat într-o clinică din Bucureşti: Spitalul Sfântul Ioan. A văzut cum se construiesc mai nou, carierele universitare şi mogulii în medicină. Este deja celebru acum scandalul profesorului Checheriţă. Când a ajuns fiul meu în clinică, personajul era preparator. Unul special. Timp de patru ani nu a avut nici un pacient, aceştia fiind doar o piedică în calea măreţei lui misiuni. Aceea de a deveni profesor şi şef de clinică în varianta scurtă de patru ani. Pentru că impostura este compensată întotdeauna de un exces de exigenţă şi severitate, examenul pentru titlul de medic specialist s-a transformat într-o demonstraţie de forţă şi umilinţă. Nu va uita niciodată acest examen.

A hotărât să mai acorde o şansă patriei natale şi s-a angajat imediat într-un centru privat de hemodializă. Cu maşina proprie a făcut mii de kilometrii între Brăila, Braşov, Buşteni, Fundeni. Timp de doi ani. A trimis un mail unei firme de recrutare şi ofertele au venit rapid. Nu am încercat să-l opresc. Nu-i oferisem nici un favor nici în anii studenţiei şi nici în rezidenţiat, fiind foarte lipsită de ceea ce mulţi numesc inteligenţă socială. Acea abilitate de construi un sistem de relaţii cu persoane care să conteze în asemenea circumstanţe. Şi nici eu nu eram un exemplu prea bun pentru el. Captivă într-o profesie care de multe ori m-a ţinut departe de casă, absentă în momentele în care ar fi avut cel mai mult nevoie de mine.

Aşa că m-am resemnat să-l ştiu departe, să-mi văd nepoţii pe grupul nostru de whatsapp. În trenul care mă poartă din oraşul lor către aeroport sunt cel mai trist personaj într-o ţară care va inventa curând un minister al fericirii.