Maşa. Maşenka. Maşa Dinescu

Cînd în preajma ta se întîmplă o nenorocire, primejdia curentă este ori „să n-ai cuvinte“, ori să te îneci în platitudini (legitime…). Ştiam că Maşa Dinescu suferă de o boală grea, pentru care nu există tratament şi care, zi de zi, o împuţina pînă la desfigurare.

Articol preluat din Dilema Veche

E motivul pentru care nu mai dorea să fie vizitată. Nu din cochetărie, ci, din cîte o cunoşteam, dintr-o generoasă grijă pentru sensibilitatea vizitatorilor. Chinul ei sfîşietor ilustrează, pentru mine, seria de „întîmplări“ care mă fac să nu pricep nimic din strategiile Bunului Dumnezeu. Prefer, ca Iov, să-mi pun întrebări, să cer lămurire, să nu înţeleg logica „dreptului pedepsit“. Maşa era o prezenţă plină de graţie, un interlocutor cald şi inteligent, o fată minunată. Rareori am văzut un personaj care să îmbine, în chip firesc, radicalitatea energică şi blîndeţea iertătoare. Putea fi tranşantă, dar afectuoasă, sobră, dar plină de umor, harnică, dar bucuroasă de convivialitatea răgazurilor. Talentul ei de traducătoare, muzicalitatea firii ei, echilibrul judecăţii ei şi răbdarea ei nobilă faţă de toate relele din jur îi dădeau un nimb de puritate interioară greu de uitat şi de regăsit după dispariţia ei. Întîlnirea cu ea avea, întotdeauna, un efect tonic, restaurator, de natură să recupereze, în orice împrejurare, normalitatea. Rolul ei, între altele, a fost – să nu se supere Mircea – şi acela de a tempera cu delicateţe unele „spontaneităţi“ excesive ale partenerului ei… Nu mai vorbesc de calităţile ei de mamă, de fineţea pedagogiei ei, de farmecul ei personal.

Capriciul istoric a făcut să trec, alături de familia ei, prin împrejurări severe, greu de înţeles, în toată aberaţia lor, de cei care au fost scutiţi de experienţa unui context politic dictatorial. Casa lui Dinescu era sub permanentă supraveghere, eventualii „oaspeţi“ erau, la rîndul lor, „sub control“. Am continuat să mă întîlnesc cu Mircea, urmăriţi, la zece paşi în urmă, de „experţii“ organelor. Pînă într-o zi, cînd o mînă drastică s-a instalat între noi (la propriu) şi ni s-a interzis orice contact „peripatetic“. O vreme, am mai frecventat, sub vigilentă popreală, apartamentul din Bitoliei, profitînd de ospitalitatea nealterată a locatarilor lui. Iar în zilele revoluţiei, Maşa şi Mircea s-au mutat la noi, în strada Paris, de teama unor „incidente“ greu de anticipat. Una peste alta, am trăit împreună o versiune insolită a prieteniei, prietenia riscantă, în metabolismul căreia prezenţa Maşei a fost mereu întremătoare, calmă, iradiind un geniu al firescului, care ne-a ajutat pe toţi.

Evident, destinul individual nu poate fi „sistematizat“ nici în cheia resemnării, nici în cheia revoltei. M-am întrebat, de cîteva ori, în lunile din urmă, cum aş fi comentat, cu Maşa însăşi, drama la care a fost condamnată. Nu cred că ar fi acceptat un dialog „constructiv“ şi pedant. Ar fi preferat, poate, să vorbim despre autorii ei preferaţi, mulţi traduşi de ea în româneşte, cu rară îndemînare şi empatie (şi nu vorbesc doar de piese de teatru, dar şi de Soljeniţîn şi Pasternak!). Aşa că, în semn de omagiu prietenesc, prefer să îi reamintesc cîteva pasaje, care să ne facă veseli sau melancolici, fără fasoane, fără retorică, fără iluzii…

Aşadar, pentru Maşa:

Cehov: „Oricine poate face faţă unei situaţii de criză, viaţa de zi cu zi în schimb ne dă gata.“

„Fericirea este o recompensă, dată celui care nu a căutat-o.“

„Dacă vi se dă o cafea, nu căutaţi în ea bere.“

„Fraţilor! Să bem pentru progres! Cine e împotrivă, să se scoale dacă are curaj!“ (i-ar fi plăcut mult lui nenea Iancu…)

Dostoievski: „Vremurile noastre sînt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata!“

…Vorbe mereu la zi, vorbe fără de moarte, ca portretul Maşei în inimile celor care au cunoscut-o.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro