Întrebat de atâtea ori cum am  ajuns la literatură, la roman, la scenariu de film, am răspuns întotdeauna şi o fac şi astăzi, acum, că  datorez jurnalisticii şi neapărat Radioului meseria în primul rând de gazetar, de reporter şi Şcolii jurnalistice a Radioului care m-a învăţat şi arta dialogului.

Arta dialogului este, cred eu, una dintre cele mai grele în meseria de jurnalist şi când descinzi în literatură, în orice caz pentru mine, când am descins în literatură, arta diologului învăţată la Radio a fost hotărâtoare. Îmi amintesc că primul reportaj, şi ţin să rememorez împrejurarea şi astăzi, a fost despre un spectacol de muzică şi dansuri africane, spectacol prezentat la Bucureşti, de o trupă de studenţi din Congo la Paris, condusă de un viitor preşedinte al Congo-ului. Reprezentaţia a avut loc la Sala Dales, o sală atunci foarte frecventată şi luată cu asalt de un public întotdeauna numeros.

Veneam de la Slătioara, nu mai văzusem, fireşte, oameni de culoare niciodată, fusesem la Râmnicu Vâlcea, la Teatrul „Adreani”, elev de liceu, să văd spectacolele de teatru cu artişti foarte mari, însă un spectacol de muzică şi dans inspirat de cultura africană a fost pentru mine tulburător, iar a doua zi am prezentat redactorului-şef reportajul, primul meu reportaj profesionist. Redactorul-şef era tovarăşul profesor universitar Naftuli David, fiu de ţăran dintr-un sat din Moldova de sus, de lângă Dolhasca, ajuns profesor universitar la Bucureşti, specialist de prestigiu în limba şi literatura română.

Reportajul avea două pagini bătute la maşină şi relata cu o bucurie explozivă şi cu entuziasm şi cu emoţie desfăşurarea spectacolului care la lectură semăna cu o poveste, cu povestirea unei sărbători.

Redactorul-şef l-a citit de două ori după care a ridicat ochii spre mine şi mi-a zis cu un glas din care răzbătea o ironică îngrijorare:

- „Tovarăşe Săraru, îmi dau seama că trebuie să fim foarte atenţi cu dumneata pentru că dacă te trimitem în stradă să ne spui ce-ai văzut şi dumneata ai văzut doi cocoşi bătându-se, vii şi spui cu răsuflarea tăiată că a început revoluţia.”

Şi din cele două pagini de maşină de scris care cuprindeau 60 de rânduri, a tăiat până au rămas zece rânduri. Atunci, dezamăgit cum nu ştiu să mai fi fost vreodată, am învăţat ce înseamnă relatarea reportericească, jurnalistica în stare să redea ştirea, concizia, şi şcoala aceasta a jurnalisticii care te învaţă şi lecţia ştirii şi lecţia reportajului concentrat, dar şi alunecarea în poveste, pe care o remarcase redactorul-şef. Acum îmi dau seama că în acel reportaj eu alunecasem în poveste şi această alunecare în poveste datorează meseriei de scriitor rigoarea prozei şi apoi virtuţile dialogului, care, în meseria de gazetar sunt, repet, hotărâtoare.

De altfel, romanele mele debutează teatral, cu dialoguri întinse, cum debutează, de pildă, „Iarba Vântului” şi toate romanele mele, chiar şi „Nişte Ţărani” şi „Crimă pentru pământ”, de pildă, la fel ca „Dragostea şi Revoluţia„ şi „Clipa”, cuprind pagini întregi de dialoguri de care nu m-am putut despărţi niciodată. Aşa am ajuns să scriu şi dialogurile la toate scenariile făcute după romanele mele.

Acum îmi amintesc că redactorul-şef, căpătând încredere în mine, şi observând, cum ziceam, alunecarea mea continuă în poveste, atunci când veneam de la Slătioara, din concediu, mă întreba întotdeauna, fiind numai noi amândoi în biroul său:

- „Ce mai fac ţăranii dumitale, tovarăşe Săraru?” Şi eu îi povesteam toate nenorocirile câte se petreceau în viaţa lor în acea vreme tragică a colectivizării forţate, pe care, mai târziu, peste 25 de ani, aveam să le descriu în romanul „Nişte ţărani”. El mă asculta în tăcere şi îmi dădeam seama că tăcerea lui însemna şi durerea lui de fiu de ţărani şi nu mai scotea niciun cuvânt. Însemna că se terminase audienţa mea.

Mă întorc şi spun că înclinaţia spre poveste a fost dintotdeauna greu de stăpânit în ce mă priveşte, însă Şcoala jurnalisticii recunosc că m-a făcut prozator. Radioul a fost pentru mine, recunosc de fiecare dată, cea mai bună şcoală şi, de pildă, cartea „Ultimul ţăran din Slătioara” cuprinde două nuvele mari, cea care dă titlul cărţii şi „Un fluture alb cu sânge pe aripi” şi, la mijloc, tablete reportericeşti care alunecă în poveste. Poveşti scurte întemeiate aproape toate pe Şcoala jurnalisticii, învăţate în anii în care am slujit Radioul, unde se învaţă concentrarea cea mai exigentă a unui text reportericesc şi dialogul cuprins în convorbirile realizatorilor radio, în toate relatările lor şi în toate interviurile lor, când sunt, bineînţeles, realizate fericit.

Şi mă bucur în încheierea acestei mărturisiri că Postul de Radio Bucureşti se dovedeşte şi azi o bună şcoală de reportaj, de dialog, şi de limbă românească vorbită cu atâta respect.