Martiri ardeleni ai credinţei strămoşeşti

Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici au fost  canonizaţi ca „sfinţi mărturisitori“ pentru apărarea ortodoxismului în Transilvania secolului XVII.

În 1955 - în plină beznă comunistă, cum s-ar spune -, s-a făcut canonizarea unor „sfinţi mărturisitori ardeleni". Întrunit la Alba Iulia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis ca la 24 aprilie să fie prăznuiţi Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Cine-au fost aceştia? Istoria Transilvaniei se lasă greu de desluşit, alimentând interpretări contradictorii ale personalităţilor, instituţiilor şi evenimentelor din epoca iluminismului european. 

„O luptă-i viaţa...."

Versul lui Coşbuc ar fi un bun laitmotiv al istoriografiei bisericii ortodoxe transilvănene. Ca toate  celelalte veacuri ale mileniului doi, şi secolul al XVII-lea ni se înfăţişează în ea ca neistovită luptă a românilor ortodocşi pentru păstrarea „credinţei strămoşeşti". O succesiune neîntreruptă de mitropoliţi transilvăneni traversează acei ani, deşi Mitropolia Ardealului a fost înfiinţată canonic abia în 1864, sub conducerea lui Andrei Şaguna.

Citându-l pe Mircea Păcurariu, autorul „Istoriei Bisericii Ortodoxe Române" (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006), pe românii ardeleni i-au păstorit următorii mitropoliţi în prima jumătate a veacului XVII: Teoctist (menţionat într-un act din 1606 şi pe o piatră funerară); un anume Dosoftei (venit, se pare, din Moldova şi iniţiator, în 1627, al unui sinod la Alba Iulia); Ghenadie al II-lea (Gheorghe de Brad, pe numele de mirean); Ilie Iorest (trimis al  domnului moldovean  Vasile Lupu) şi Simion Ştefan (hirotonit în Ţara Românească).

Printre faptele  de vrednicie ale acestora sunt consemnate rânduielile soborului din 1627, tipărirea „Pravilei de la Govora" (1640) într-un tiraj pentru Transilvania sub numele mitropolitului Ghenadie,  a „Noului Testament de la Alba Iulia" (1648) şi a unei „Psaltiri" în româneşte (1651) din porunca lui Simion Ştefan. Elogiată mai cu seamă este potrivnicia lui Iorest la calvinizarea românilor.

Mitropolitul Sava Brancovici

Locul lui Simion Ştefan în „reşedinţa vlădicească" din Alba Iulia l-a luat, în 1656, Sava Brancovici.  Preotul sârb din Ineu (Arad), cu dată a naşterii imprecisă,  ucenicise în Muntenia, la Mănăstirea Comana. Mulţi ani preoţise, cu rang de protopop în localitatea de baştină, purtându-şi numele de botez, Simion.

Pentru funcţia de mitropolit a fost călugărit cu numele de Sava şi hirotonit  tocmai la Târgovişte. Trei ani mai târziu, prozelitismul calvinilor printre români a condus la destituirea îndărătnicului mitropolit. Confirmat de principele calvin Mihail Appafi, şi-a reluat locul în 1662,  menţinându-l vreme de 18 ani.

Ajutorul Moscovei

Cu acordul lui Appafi, Sava Brancovici a plecat, în 1668, în misiune la Moscova, „noua Romă" a ortodoxiei. De la puternicii fraţi răsăriteni întru credinţă, solicita ajutor pentru ortodocşii ardeleni. Prima călătorie de acest fel o efectuase predecesorul său, mitropolitul Iorest, în 1645. Cu smerită evlavie, ţarul îi primise darul - fragmente din moaştele Sfântului Dumitru. Bucuros l-a întâmpinat Ţarul Alexei I şi pe Sava Brancovici. Peste milostenia  sperată, împăratul rus a  acordat  păstorului ortodocşilor ardeleni permisiunea ca, o dată la şapte ani,  să revină la Moscova după ajutoare.

Interese şi trădări

Succesul mitropolitului ortodox n-a plăcut însă principelui Appafi şi bisericii calvine. Astfel că lui Sava Brancovici i s-au impus îndatoriri noi. Mai întâi a fost subordonat superintendentului calvin din Alba Iulia. I s-a cerut să ţină slujbele în româneşte, să tipărească scrieri şi să înfiinţeze şcoli româneşti, consemnează istoricii ortodoxiei, omiţând precizarea limbii de cult a bisericii păstorite de sârbul ardelean. În interpretarea acestora, mitropolitul Sava se dovedeşte apărător al  „credinţei strămoşeşti" şi prin ascunderea tiparniţei ce-ar ajuta la răspândirea învăţăturilor creştineşti în spirit calvin. 

Dacă drumurile la Moscova i-au fost interzise, Sava Brancovici a călătorit în Muntenia cu cereri de milostenie pentru turma sa. Generos, Antonie Vodă şi-a concretizat ajutorul într-o danie anuală.

Dar în 1680, înalta faţă bisericească a fost acuzată de complot de către principele Appafi. Adus în faţa unui „scaun de judecată" împreună cu fratele său Gheorghe, mitropolitul Sava Brancovici  a fost condamnat la confiscarea bunurilor şi închisoare. L-au eliberat abia cu puţină vreme înainte de moarte (1683).  Înaintea lui, pătimise nouă luni de închisoare şi Ilie Iorest pentru că îndrăznise să se opună măsurilor de calvinizare. 

În viitorul apropiat morţii lui Brancovici, au fost incluse în Imperiul Habsburgic şi Transilvania (1699) şi Banatul (1718). Curtea imperială catolică a Vienei va exersa politicile „intereselor luminate" asupra românilor cu forţă şi îndrăzneală mai mari decât calvinii.

Iluminism şi „interese luminate"

Începând cu secolul XVII şi până la revoluţia franceză (1789-1815), Europa a parcurs  „epoca luminilor".

Spiritualitatea occidentală s-a despărţit atunci de liturghie şi religia de revelaţie, afirmă profesorul Diarmaid MacCulloch („Istoria creştinismului", Polirom, 2011). Forme noi, altele decât Biblia, încep a modela societatea. Cunoaşterea nu mai apare ca un dat al divinităţii prin revelaţie, ci proprietate apriorică a conştiinţei individuale.

Momentul crucial  îi aparţine lui Descartes (Cartesius). Catolic francez fervent, gânditorul s-a stabilit însă în nordul protestant al Olandei. Pluralismul ei permitea exprimarea, fără spaime, a teoriilor sale şi credinţei în legile naturii şi ale raţionalităţii. Fiinţa umană, spune în esenţă Descartes, este duală - de natură materială şi imaterială. Demonstraţia coexistenţei şi relaţiilor celor două „naturi" cu ele însele, divinitatea şi cunoaşterea se află în prim-planul filosofiei carteziene.

Personalităţi reprezentative rămân fizicianul John Newton, filosofii englezi David Hume  şi John Locke, francezii Voltaire, Diderot şi Jean-Jacques Rousseau, filosoful  german Immanuel Kant şi poetul Friedrich von Schiller. Ce este iluminismul însă? Cel mai cuprinzător răspuns îi aparţine lui Kant: „Iluminismul este ieşirea omenirii din imaturitatea în care singură s-a menţinut".

Reformele unor „despoţi luminaţi" - precum habsburgii Maria Tereza şi Iosif al II-lea, Leopold al Austriei, Frederic al II-lea al Prusiei, Carol al III-lea al Spaniei, ţarinele Ecaterina cea Mare şi Elisabeta - au amprentat epoca. Politicile lor  ţineau însă de ceea ce Diarmaid MacCulloch numeşte „interese luminate": cuceriri de noi teritorii şi bogăţii, puteri şi armate mai mari. Învăţământul, libertăţile religioase  şi sociale sunt promovate în aceste scopuri. Supuşii „luminaţi" se întrevăd mai eficienţi în exploatarea solului,  subsolului şi resurselor coloniilor îndepărtate. Va creşte, prin „luminare", potenţialul invenţiilor şi descoperitor, omenirea fiind percepută de-acum într-un continuu progres.

Iluminismul a fost, totodată, şi un proces de reconstrucţie a religiilor creştine. „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat", e un celebru spirit al epocii, pronunţat de Voltaire.

"Iluminismul este ieşirea omenirii din imaturitatea în care singură s-a menţinut"
Imannuel Kant filosof

"Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat"
Voltaire filosof

Geneza francmasoneriei

„Deşi această mişcare foarte diversă în întreaga lume se laudă acum cu origini mitologice din Antichitate, de fapt practica masonică a apărut în realitate în Scoţia de la sfârşitul secolului al XVI-lea ca produs al creştinismului reformat", susţine Diarmaid MacCulloch.

Conflictele reformaţilor cu catolicii au fost determinante. Momente tensionate s-au petrecut în vremea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei (1566-1625) - rege al Angliei sub numele de Iacob I -, poreclit  „cel mai înţelept nebun din creştinătate". Domnia lui reprezintă şi o epocă de dezvoltare a construcţiilor şi arhitecturii laice. Pentru castelele ce şi le clădesc, nobilii scoţieni se interesează de  noutăţile în domeniul confortului interior şi spectaculozităţii exterioare.

Maestru regal al Lucrărilor şi figura centrală a acestor preocupări a fost catolicul Wiliam Schaw ce-şi ascundea, în noile condiţii, credinţa. Figuri ale elitei scoţiene aflate în legătură cu Schaw devin apropiaţi ai „lojelor" de zidari şi constructori. Reprezentanţii celor din urmă sunt beneficiari ai secretelor profesionale şi stimei conferite breslelor devoţionale ale constructorilor de biserici şi catedrale catolice desfiinţate de reformatorii scoţieni în urmă cu câteva decenii.

De aici şi numele de francmasonerie, de la cuvântul „zidar" (constructor liber).  Practicile iniţiatice ale francmasonilor pretindeau depunerea jurământului pe Biblie sau altă carte fundamentală pentru confesiunea lojii. Prin interesul pentru exoterism şi caracterul de aleasă  „societate secretă"  a membrilor săi, organizaţia a exercitat fascinaţie. Dar, în fapt, francmasoneria a fost secretă doar în perioadele şi locurile de interdicţie a ei.

În ceea ce priveşte România, începuturile  francmasoneriei sunt controversate. După unii autori, prima lojă masonică autohtonă a apărut la Iaşi, în 1748, fondată de italianul Anton Maria del Chiaro, fost secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Prin filierele comunităţilor originare, au adoptat noutatea saşii din Braşov (1748) şi cei din Sibiu (1767).

Până în 1937,  Biserica ortodoxă Română a întreţinut relaţii bune cu francmasonii. Catolicismul, în schimb, i-a taxat ca eretici.

Au interzis superstiţiile ortodocşilor ardeleni

Credinţele româneşti sunt impregnate de superstiţii, observă călătorii străini care străbat în epocă aceste meleaguri. Mai des decât se roagă lui Dumnezeu, românii încearcă să dezlege ori să ocolească lucrăturile şi ispitirile Satanei. În 1675, la sinodul convocat de Sava Brancovici s-au adoptat explicit măsuri contra superstiţiilor.

Printre altele sunt interzise practici de înmormântare ca acestea: „colac peste groapă să nu dea, bani în groapă să nu se arunce, muierile să nu ţipe pre uliţă". „Şpanilor" (dregătorilor locali) vor fi pârâţi spre a-şi primi pedeapsa şi aceia care „vor pune masă şi pâine şi zic că vin morţii să se încălzească", „aruncă apă pe pajişte să bee morţii" ori  ţin „sărbătorile drăceşti" de marţi şi vineri. Iar la Paşti „pruncii să nu toace", cu „lopata să nu bată", nici „în apă să nu tragă".

Mai mult decât atât: „jocurile de duminică şi din sărbători să să puie jos (interzică), ca să meargă la beserecă, iară care nu va ţine acestea, întâi popii vor fi fără popie, mirenii (credincioşii) fără lege, iar alţii se vor da şpanilor" (autorităţilor locale).

Interdicţiile n-au fost însă respectate de vreme ce asemenea obiceiuri sunt şi acum parte a patrimoniului de tradiţii româneşti.