FOTO Marşul antigay, prin ochii unui copil de cinci ani: „Tati, ce înseamnă oameni răi?“ Dans la Marşul Diversităţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:

O sută de susţinători ai Noii Drepte au mărşăluit astăzi în Bucureşti „pentru normalitate”. Pusă în lozincile lor, normalitatea înseamnă exclusiv „familia formată dintr-un bărbat şi o femeie”. Alte câteva sute au pornit, câteva ore mai târziu, de la Arcul de Triumf cu baloane colorate şi steaguri-curcubeu să susţină tocmai contrariul.


Fetiţa cu pantaloni roz vine pe bicicletă, în spatele şirului de protestatari cu portavoce. În urma ei se întinde un steag cât o mare de oameni, ţinut, de fapt, de 25 de inşi cam obosiţi. Femei cu cârje purtând icoane în chip de paratrăsnet şi tineri apăsaţi de soare sub tricourile negre ale Noii Drepte urmează cu voci stinse un grup energic de lideri în „Marşul Normalităţii”. Ce e, pentru Asociaţia Noua Dreaptă, normalitatea se poate rezuma în trei lozinci: „Legea divină, familia creştină”, „Perverşii sexual, trataţi-i medical”, „Europa, continent creştin”

Fetiţa cu pantaloni roz. Declicul

Fetiţa cu pantaloni roz coboară Calea Victoriei şi cântă pentru ea, un cântec despre buburuze, fără să-i privească. O duce înainte tatăl, prinsă pe bicicleta lui, pe scaunul din spate. Vocile străine scandând „Rezistenţa naţională” o fac să-şi cuprindă corpul fragil ca o îmbrăţişare numai a ei. Din timp în timp, îşi lasă ochelarii de soare cu ramă roz până pe vârful nasului şi priveşte peste ei, ca un om mare. Pe scările Muzeului de Istorie, o mireasă se lasă în braţele iubitului şi tresare. Camerele video o înconjoară cât manifestanţii Noi Drepte cântă de mai multe ori „Mulţi ani trăiască” pentru spectacolul televizat. Un cântec „pentru familia creştină” pe care fetiţa în pantaloni roz îl ştie, îl înţelege şi-l fredonează cu plăcere odată cu ei. Aşa intră un copil de cinci ani în normalitatea Noii Drepte.

Valul de oameni coboară urmând vocea gravă a lui Tudor. „Haideţi, camarazi, mai cu viaţă! Haideţi, drapelele sus!” Între oamenii lui,  cu ochelarii lui de soare Armani şi ceasul lui Gucci,Tudor e un zeu. „Tudor, dă-i un interviu doamnei, că scrie!”, strigă un ins cu barbă, ţinându-se de portavoce. Dar Tudor n-are timp decât să anime, cu jumătăţi de gest, toropiţii. Din vocea lui, pornesc scandările: „Vrem normalitate, nu diversitate”. Valul din urmă le preia negreşit, dar le stinge repede sub arşiţă. Din buzunarele lui, vin însă şi banii de apă. Tudor scoate un vraf de bancnote şi dă unui apropiat câteva, să hidrateze mulţimea. Apoi o ia de la capăt: „Gays, cu toţii din ţară să plecaţi!” Tudor pare un obişnuit al protestelor. Vorbeşte cu jandarmii luându-i prieteneşte pe după umeri, dar se teme de câini. „Vezi să nu sară ăla!”, spune prudent în faţa vitrinei de la Capitol, cât îşi aranjează cu părul cu dreapta. Tudor e Noua Dreaptă: „Vrem normalitate, nu perversitate”.

„Tati, ce strigă oamenii?”

La Naţiunile Unite, fetiţa cu pantaloni roz iese din pluton aşa cum a intrat, prinsă pe scaunul din spate. La Piaţa Unirii intră însă din nou. Ştie deja un slogan întreg: „Rezistenţa naţională!”. Ba chiar două: „Bucureştiul nu-i Sodoma”. Degetele ei ţin strâns hamurile de bicicletă. „Tati, ce strigă oamenii?”

Tatăl încetineşte şi se apleacă domol lângă ea. „Uite, Sodoma e un oraş rău pe locuitorii căruia Dumnezeu i-a pedepsit”. Copilul e însă nerăbdător: „De ce era rău?” „Era un oraş rău pentru că avea oameni răi. Sodoma şi Gomora aveau oameni răi şi Dumnezeu i-a pedepsit. Scrie în Biblie. Iar oamenii strigă că Bucureşti, oraşul nostru drag, nu este precum Sodoma, oraşul cu oameni răi”. Bucureştiul nostru drag priveşte de pe marginea străzii fără să înţeleagă prea multe. „Ce înseamnă oameni răi?”, întreabă iar copilul, dar tatăl e salutat de un camarad, nu îl mai aude. În urma lui, fetiţa repetă convinsă acum: „Bucureştiul nu-i Sodoma!”

Port-drapel la 13 ani. „Nu spui nimic!”

Mai în spate, un puşti cu tricou negru, cu Zelea Codreanu pe piept, duce pe umăr un steag. Între adulţii apatici, repetă mecanic, însufleţit: „Faptele, credinţa ne-aduc biruinţa”. Are 13 ani şi vrea să intre în vorbă: „România nu tolerează sodomia”, îmi spune convins. Dau să-l întreb cum în cheamă, dar tatăl îl aduce înapoi în rând: „Nu spui nimic!”. Copilul tace.

În faţa Patriarhiei, marşul se încheie. Oamenii au însă planuri mai departe. „E un discurs, apoi aşteptăm reacţia. Care bineînţeles că nu va veni”, le dă indicaţii Cristi, secundul lui Tudor, pus de şef să ridice icoana să poată începe rugăciunea. Femei cuvioase se opresc să-şi facă cruci. Fetiţa cu pantaloni roz bate din palme şi cască. „Vreau acasă, tati. Mi-e somn!” „Încă puţin”. Urmează discursul camaradului Codrin Goia. „În anul 2000, când s-a legalizat homosexualitatea, se plângeau că ce avem cu ei, cu ce fac în viaţa lor privată.  Au trecut 15 ani. Acum ies să îşi verse frustrările în stradă, în faţa copiilor noştri. Vor să adopte copii. Secretul e pedofilia, însă nu or să recunoască asta!”

Fetiţa cu pantaloni roz îşi ţine bărbia în mâini şi ascultă. „Treaba lor să o facă între patru pereţi, nu să iasă în faţa copiilor noştri! Or să ceară dreptul să intre în şcoli şi să ne îndoctrineze copiii. Le vom permite asta?”, umple vocea lui Goia scuarul din Deal. „Nuuuu!”, strigă mulţimea. Tatăl îşi salută, până la cel mai mare, camarazii. Tudor îşi scoate ochelarii de soare şi îi zâmbeşte fetiţei în pantaloni roz. În boxa adusă într-un troller se strigă încă un capăt de discurs: „Când spun «normalitate» mă gândesc la familia formată dintr-un bărbat şi o femeie. Nu dăm cu pietre în nimeni, tragem doar un semnal de alarmă”.

Fetiţa cu pantaloni roz pleacă în hamuri, cu tatăl. Puştiul de 13 ani traaversează ţopăind, de mână cu mama. Într-un colţ de scuar, sprijinită de gard, rămâne Sfânta cu Pruncul.

Septagenarul de pe strada Docenţilor

De la Arcul de Triumf la Piaţa Victoriei normalitatea arată, trei ore mai târziu, tocmai pe dos. Oameni fără încordări poartă steaguri-curcubeu şi baloane colorate. Îşi dau amuzaţi, din mână în mână „bomboane contra homofobiei”, cântă şi dansează după Prince care strigă în boxe „Libertate”.

Mame zâmbitoare ies din parc să se plimbe lângă ei, pe Kiseleff, cu copiii în braţe. La prima intersecţie o privire rece îngheaţă sângele în capilare. Cu cămaşa lui roz călcată pefect, septagenarul din strada Docenţilor îşi ţine mâinile în şold şi ochii ţintă la băiatul pe tocuri cu pene colorate care strânge de mână un altul. La oamenii întinşi pe iarbă să-i privească. La cupluri de heterosexuali care dansează lângă ei ducând pe umeri şi copiii.

Îi măsoară cu dinţii strânşi fără să respire. Apoi se întoarce spre jandarm să ceară explicaţii: „Ce-i asta, domle?” „E o paradă”, zice omul şi-l ia prieteneşte să nu iasă scântei. „O paradă?!!!! Incredibil”, pufneşte scurt şi dă să plece. În capul străzii, se întoarce: „ia uite, domle, o paradă!”

Marşul Diversităţii merge mai departe. În locul scandărilor vorbesc afişe colorate: „Egali”, „Homofobia distruge vieţi”, „Nu-s de dreapta, ci-s de strâmba”

Două străzi mai jos, la Complexul Social „Sfântul Iosif”, o fată cu părul strâns aplaudă în faţa porţii. Copii dau năvală după ea, chemaţi de muzica de-afară. Îngrijitoarele apar tocmai când, prinşi de mâini, încep să strige „Uraaaa!” „Treceţi imediat înăuntru!”, se strigă apăsat şi poarta se închide cu zăvorul. Promisa Românie normală va mai dezbate, se pare, câţiva ani normalitatea.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite