INTERVIU Marius Florea-Vizante: „În timpul Revoluţiei am tras cu puşca mitralieră după terorişti“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Marius Florea-Vizante: ardelean, stelist, revoluţionar, actor
Marius Florea-Vizante: ardelean, stelist, revoluţionar, actor

Marius Florea-Vizante (40 de ani) a luptat în decembrie '89. Avea 17 ani, a minţit că a făcut armata, a furat o armă automată şi a descărcat-o înspre terorişti. Era un AKM. Spune că n-a nimerit pe nimeni.

„Se întâmplă ceva, cred că am devenit vedetă, m-au sunat în ultima vreme o mulţime de reporteri", se împăunează Vizante, amuzat de această ironie exact atât cât să nu-i ascundă partea de adevăr. „Faceţi fotografii? Că m-am bărbierit pentru interviu", avertizează mai în glumă, mai mult în serios. Imaginaţi-vă!, Vizante purtând barbă! Şi, chiar aşa, cine se mai bărbiereşte astăzi cu un pretext anume? Aşa o fi glumind el, mare mucalit mai eşti, domnule Vizante! Ne va da un interviu bun, numai să-l ajutăm puţin cu întrebări, mergem acum în cabina lui de la Teatrul de Comedie, o cafea?, un suc?, avem aparat să înregistrăm?, ce cald e afară, nu mai vrea toamna să vină!, începem? „Nenea Pompieru', nenea Pompieru', îmi deschideţi şi mie cabina 5, vă rog?"

„Weekend Adevărul": Spune-ne o poantă!
Marius Florea-Vizante: „Eşti actor?" „Da!" „Ia!" Hai, că e bună.

Ce să te-ntrebăm acum? Vrem să publicăm copia nelegalizată a cărţii tale de identitate.
Păi, sunt născut în Oradea, însă, după un an jumate, m-am mutat la Mediaş. Am, practic, cei şapte ani de acasă bătuţi pe muchie în Mediaş. Apoi m-am mutat în Bucureşti, unde m-am şi bucureştenizat.

Cum adică? Ai prins argoul local?
Nu numai argoul. Am prins şi o groază de obiceiuri de-ale locului. Mă refer aici şi la modul de gândire, la felul în care privesc lucrurile, modul de abordare, n-ai cum altfel!, îţi dai seama. Păstrez, însă, anumite lucruri de bază din educaţia ardelenească, pe altele le păstrez de la bunicii mei care erau bănăţeni şi de naţionalitate maghiară, aşa că am un background complex din punctul ăsta de vedere.

Cum a fost trecerea de la Mediaş la Bucureşti?
Elevul Vizante în clasa I, la şcoala primară de la Mediaş
La început a fost totul destul de confuz pentru că am nimerit într-un mediu concurenţial. Eu, care venisem dintr-un „păşunism" ardelenesc, unde totul era frumos şi moale, aveam numai note de 10, am ajuns apoi aici şi, nimerind la o şcoală bună, într-o clasă cu elevi ambiţioşi, de la premiant am devenit mediocrul clasei. Poate pentru că nu mă exprimam prea bine sau pentru că eram mai timid decât ceilalţi şi nu ieşeam în faţă. Şi mi-au trebuit, din punctul ăsta de vedere, vreo trei ani să-i prind din urmă, să fiu mai iute, mai pe fază, mai - cum se spune aici - „cu tupeu". Iată! Argourile! Un moment important a fost însă când am dat cu nasul de lecturi, în urma întâlnirii cu profesoara de literatură din clasa a VIII-a. E, în momentul acela mi s-a deschis capul, am început să scriu poezie. Această profesoară m-a făcut să simt cât de gol sunt, cât de mult înseamnă să citeşti, să ai repere.

Elevul Vizante în clasa I, la şcoala primară de la Mediaş
Elevul Vizante în clasa I, la şcoala primară de la Mediaş

Ce poezie scriai?
În mare parte, de dragoste, poeme siropoase, pentru că pe vremea aia mă tot îndrăgosteam de diverse colege.

Funcţionau?
Păi, nu le recitam. Le scriam că-mi venea să le scriu, nu le spuneam felelor. Cu greu le citeam la cercul de creaţie literară. Am scris şi puţină proză.

Din băiat timid, ai început să reciţi poezii.
Păi, m-am format ca bucureştean cu tupeu. Am deprins noul stil de viaţă, am învăţat înjurăturile, am învăţat şi să joc fotbal.

A fost la toate meciurile Stelei între '84 şi '87
Eşti microbist?
Sunt stelist, am locuit în Ghencea. În plus, am copilărit cu marea echipă a Stelei, cu marile rezultate. Am fost acolo, în galerie, exact atunci când Steaua câştiga Cupa Campionilor.

Chiar în galerie?
Dar cum altfel? Oh, asta e o poveste foarte frumoasă - despre cele două lucruri pe care le-am furat în viaţa asta. Primul - o bucată de cretă. Pusesem pariu cu un coleg că eu am văzut în nu-ştiu-ce magazin o bucată de cretă care seamănă cu o plastilină! Şi, văzând că era ruptă, am luat o bucăţică şi am băgat-o în buzunar. N-am dormit toată noaptea de frică. Ei, al doilea e o faţă de masă de la o cofetărie.

La ce-ţi putea folosi o faţă de masă?
Ca să-mi fac steag, pentru că nu mă mai primeau în galerie dacă nu aveam steag! Eu aveam acasă o bucată de material albastru, dar nu aveam roşu. Am furat această faţă de masă şi, cum aveam maşină de cusut „Veronica" şi ştiam să cos, mi-am făcut steag. Pe care bineînţeles că mi l-au luat în aceeaşi zi, la meciul respectiv, ăia mai mari din galerie. Asta era, de fapt, un fel de taxă ca să intri în galerie. În perioada aceea, în anii '84-'87, n-am ratat niciun meci, chit că era amical sau în Cupa României! A fost o perioadă când intrarea era liberă, pe urmă am ştiut pe unde să sărim gardul. O perioadă am jucat fotbal la „pitici" la Steaua, apoi doi ani - handbal la copii, tot la Steaua, pe urmă am dat cu nasul şi pe la haltere, dar mi-am dat seama că nu e de mine şi am plecat repede. Eram un foarte bun portar de handbal. Am reflexe foarte bune, native. Imaginaţi-vă că în perioada aceea eram purtător de ochelari şi nu am primit nici măcar o minge direct în figură. Niciuna!



Ochelarii tăi sunt un fel de marcă înregistrată.

Da, şi dintele ăsta strâmb! Mă tot întreabă lumea: „De ce nu-ţi îndrepţi şi tu dinţii ăştia care stau picior peste picior?". Ca şi ochelarii, aşa sunt eu, mai strâmb, mai cu ochelari, acesta e şpilul meu. Ce rost are?

Pe platourile de filmare la „Restul e tăcere“, în care Vizante are rolul principal

Neapărat rotunzi?
Asta a apărut prin anul I de facultate, în 1990. Am primit cadou de la bunicul unui prieten, care avea, la rândul său, de la bunicul său, o pereche de ochelari de tip „Harry Potter", cum se cheamă azi. Pe vremea noastră se numeau tip „John Lennon". Erau foarte vechi, autentici, dar i-am recondiţionat! I-am legat cu o sfoară, i-am dat cu un lipici special, i-am sudat pe la tot felul de „reparaţii bijuterii", sunt numai puncte de sudură ramele alea! A, şi încă mai joc cu ei în unele spectacole.


A recitat o poezie de Vadim la „Cântarea României"

Aţi fost pionier, şoim?
Sigur că da, dar cine n-a fost? Toţi erau şoimi, pionieri, asta nu era o opţiune personală. Prin clasa a IX-a, aproape toţi intrau în UTC (n.r. - Uniunea Tineretului Comunist). Pe atunci, la liceele bune, cei de la UTC organizau tot felul de cercuri de creaţie literară, de trupe de teatru de amatori, de poezie. Adică, într-un fel, îţi înlesneau tot felul de activităţi mişto. Nu mă gândeam eu că sunt comunist. Se ajunsese la un lucru atât de firesc că nici nu-ţi puneai problema cum să fii altfel.

Vizante, în adolescenţă, cu ceva mai mult păr
Erau discuţii acasă despre comunism?

La mine în casă nu prea se putea vorbi. Tata, fiind ofiţer de carieră, se ferea să facă orice fel de discuţii de ordin politic pentru că îşi pierdea pâinea. Avea patru copii, deci şase guri de hrănit. Era ofiţer superior în armată, o persoană destul de importantă în aparat. Din cauza asta, la noi în casă nu s-a discutat foarte mult pe tema asta. Mult mai încolo m-am prins eu ce înseamnă comunismul. Mai prin clasa a XI-a, când am intrat într-o trupă de teatru de amatori, mai underground, când am început să studiem mai mult Labiş, Nichita, am aflat şi de Dinescu şi am întrat într-o zonă subterană. Ne ascundeam prin subsolurile Casei de Cultură şi acolo ascultam „subversiv" nişte discuri cu Led Zepp, cu Doors, fumam - cam pe atunci am început eu să fumez mai serios - şi făceam spectacole de poezie. În primii ani eram mândru că sunt în UTC pentru că eram şeful cercului de creaţie literară al liceului, eu eram motorul unor spectacole de poezie pe care le-am conceput şi - să spunem aşa puţin pretenţios - le-am regizat. Apoi am jucat spectacole pe la „Lazăr", „Bălcescu" - noi fiind un liceu obscur din cartierul Militari.

image

Un liceu industrial.
Da! Ceea ce mie îmi convenea pentru că nu mă băteau la cap cu toate materiile. Învăţam puţin, de trecere, şi îmi vedeam de pasiunea mea pentru teatru. Eram tot timpul pe la spectacole, la „Cântarea României". Acolo aveai şi obligaţia, fireşte, să reciţi nişte poezii patriotice la început. Pe una singură am reţinut-o.

De ce? Era specială?
M-au ameninţat că nu mă lasă să intru în secţiunea „Monolog" dacă nu spun şi poezia patriotică, pe care n-o învăţasem. M-am speriat atât de tare încât, timp de o oră, am spus-o încontinuu de 1.000 de ori! Şi o ştiu şi azi: „Am ridicat din temelii o ţară,/ Tezaure străvechi am ocrotit,/ Iar în această veghe exemplară/ Un gospodar la toate s-a gândit./ E Nicolae Ceauşescu, iată!/ Slăvitul arhitect al ţării noi/ Vizionar şi drept la judecată/ El tot ce face, face pentru noi./ Să fie viaţa noastră mai frumoasă,/ Să aibă tot românul casa lui/ Să fim deplini stăpâni la noi acasă/ Să nu dăm socoteală nimănui".

Cine a scris-o?
E a lui Vadim Tudor. Oricum, am câştigat premiul I pe ţară în anul respectiv - cel mai bun tânăr actor.


Cum şi-a petrecut sfârşitul comunismului

Erai artistul dintr-un liceu industrial. Erai respectat în clasă.
Eram vedeta liceului! Erau profesori care mă apreciau foarte tare! Profesoara de matematică, spre exemplu, îmi împrumuta cărţi din biblioteca personală. Într-o dimineaţă m-a sunat să mă roage să vin la oră pentru că nu poate să-mi încheie media şi trebuie să-mi dea o notă. Chiar şi nota 3, dar să fiu prezent. Ea ştie că sunt obosit, că am fost la Iaşi, la „Cântarea României", dar dacă aş putea... Iar eu am profitat din plin de chestia asta. E drept că şi mulţi dintre colegii mei din perioada respectivă erau copii necăjiţi, din familii necăjite, din cartiere necăjite - un comunism mizer cu oameni marginali.

Mai ţii minte cum a fost la majoratul tău? Ai făcut o petrecere?
Nu i-am dat importanţă mare. Ştiu că am făcut la mine acasă şi tatăl meu a fost de acord să bem băuturi alcoolice. Am chemat cei mai apropiaţi prieteni, că aveam spaţiul mic, şi ce ţin minte e că am rămas dezamăgit de un prieten bun de-al meu că s-a îmbătat. Asta nu mi-a plăcut, fiindcă mă gândeam că o să zică ai mei apoi că şi eu mă îmbăt. În plus, a plecat şi cu o sticlă din cămară!

„Acolo au murit oameni"
La Revoluţie n-aveai nici 18 ani. Ce-ai făcut atunci?
Oh! Ţin perfect minte. La Revoluţie, cum spuneam, eram deja anticomunist. Ei bine, am făcut multe lucruri foarte periculoase, printre care şi faptul că am furat o puşcă.

O puşcă? De unde?
Eu am locuit în Drumul Taberei, în apropierea Ministerului Apărării, care era pe atunci acolo. Şi acolo au fost focuri de armă serioase, a fost o diversiune odioasă, e un moment destul de stufos al istoriei noastre. Acolo au murit oameni. Şi eu am furat o puşcă mitralieră abandonată şi am minţit că am făcut armata.

Te-au crezut?
Da, era simplu: tata era ofiţer, eu făcusem trageri, ca elev fusesem la tot felul de tabere de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, ştiam să mânuiesc arma, să o fac, să o desfac. Deci, am avut armă şi cartuşe la Revoluţie. Chiar am tras asupra unui aşa-zis cuib de terorişti care se aflau la ultimul etaj al unui bloc, fiind încurajat de soldaţi şi de cadre superioare. Am tras cu ei, cot la cot.


image

Te-au încurajat să tragi?
Da, da. „Hai să tragem, că se trage asupra noastră!" De undeva se trăgea, dar nu-i vedeam pe ei. Practic, s-a tras asupra mea, am tras cu puşca mitralieră după terorişti, am organizat, am făcut chetă pentru medicamente şi haine. Făceam în fiecare dimineaţă ceai şi sendvişuri şi le duceam soldaţilor care păzeau Ministerul Apărării. Am participat activ în jurul Ministerului. Vreo trei sau patru nopţi nici nu am dormit acasă! Strângeam numerele de telefon de la soldaţi şi mergeam acasă şi le sunam familiile să le spun că sunt bine. Am făcut Revoluţia cu „R" mare! La câteva luni bune m-am întâlnit cu un domn, apărea el şi pe la TV, care mi-a zis: „Du-te şi ia-ţi un certificat de revoluţionar!". „Nu-mi trebuie, domn'e, mie, ce să fac cu el?! Ne-am câştigat libertatea şi e bine. Ce?, eu nu ştiu că am fost acolo?!".

N-ai certificat? Indemnizaţia e serioasă...
Ulterior, mi-am dat seama pentru ce erau făcute certificatele alea şi e trist că e aşa. Mai bine că nu mi l-am luat! Ştiu că acum au şi derogări de la impozite, şi altele. Dar nu, nu e genul meu. Eu nu am derogări, eu am datorii, deci nu e de mine (râde).

„Sunau prietenii acasă: «Alo! Doamna Vizante?»"

De unde vine numele „Vizante"?
A apărut prin clasa a IX-a, în urma unui monolog pe care-l recitam cu haiducul Vizante, care era un umor satiric. Se ironizau micile mofturi ale societăţii comuniste - bişniţarii, iar cazul „Vizante" era printre cei ironizaţi. Rolul haiducului Vizante, care era de fapt un bişniţar de prin anii '80, mi s-a potrivit foarte bine. Pentru că în perioada aceea nimeni nu ştia cum mă cheamă, nu eram cunoscut, mi-au spus „Vizante". Sunt şi acum mulţi care nu ştiu cum mă cheamă, de fapt. „Vizante" sună şi ciudat, neobişnuit, îţi rămâne pe retină, în memorie, e mai uşor de reţinut.

A devenit numele de scenă.
Meşterul Radu Beligan m-a încurajat să-l folosesc ca nume de scenă. Eram deja actor la „Naţional", urma să joc în primul spectacol ca profesionist şi meşterul Beligan a văzut afişul şi mi-a zis: „Da' tu nu joci în ăsta?". „Ba da." „Păi, unde, că nu eşti. Ce, faci figuraţie?" „Nu, maestre, sunt acolo, printre primii." „Păi, cum? Nu te cheamă Vizante?" „Nu, asta e porecla." „Atunci cum te cheamă?" „Marius Florea." „Hm, păi ăsta e nume de actor? Du-te repede să schimbi afişul, pune Vizante!" Şi, de atunci, din primăvara lui 1998, am ca nume de afiş „Marius Florea-Vizante". Oricum, se întâmpla, încă din liceu, când nu existau telefoane mobile, să mă mai sune prietenii acasă: „Alo! Doamna Vizante?" şi maică-mea, bineînţeles, răspundea: „Nu". Spuneau: „Mă scuzaţi!" şi închideau. Cine ştie câte contracte am pierdut pentru că maică-mea a răspuns că nu e doamna Vizante!

Primul examen la Teatru a fost un eşec
Ce ai pregătit pentru admiterea la Teatru?
Nu ştiam nimic despre admitere, în '90. Aveam 18 ani împliniţi şi am spus monologul lui Ion, din „Năpasta" lui Caragiale - un om de 50 de ani, cu minţile rătăcite. Eu aveam 18 ani şi o faţă de 14. Cei din comisie au sesizat că eu am ceva chemare, dar eram mult prea departe pentru a fi admis.

În 1993, înaintea susţinerii examenului de admitere la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, al doilea examen de admitere la facultate
Ce ai făcut apoi?
Am avut şansa că atunci a apărut prima facultate particulară de arte - la Universitatea Hyperion. Aici e un episod foarte important din viaţa mea şi emoţionant în acelaşi timp. Era evident că eu asta îmi doream să fac şi am fost atât de dezamăgit când am picat la Teatru încât probabil că m-am transformat, fiindcă părinţii mei s-au îngrijorat foarte tare în ceea ce mă priveşte. Când am aflat că a apărut facultatea particulară, cu o nonşalanţă şi o seninătate tembelă i-am spus tatălui meu că există această alternativă şi că eu vreau să stau un an acolo, să nu mă duc în armată, să mai dau încă o dată anul viitor, fiindcă eu cred că mai am o şansă. Doar că facultatea costa atunci 38.000 de lei.

image

Erau bani?
Ca să vă daţi seama, un salariu bunicel era 3.000 de lei. Deci erau mai mult de zece - douăsprezece salarii! Repet, tatăl meu avea şase guri de hrănit. Sora mea era deja la facultate, ceilalţi doi fraţi ai mei erau la liceu şi la şcoala generală, toţi aveam nevoie de caiete, de uniforme, haine, mâncare pentru şase oameni. „Ce visezi tu aici? Auzi, facultate cu 38.000!" Păi, banii aceştia erau planul nostru de făcut C.A.R. pe următorii cinci ani: ne luam maşină de spălat, schimbam frigiderul şi televizorul. Dar, probabil că atât de marcat am fost de chestia asta sau atât au crezut ai mei în mine că, într-o după-amiază, tatăl meu a apărut cu o geantă diplomat plină cu bani. Făcuse acel C.A.R. pe care-l economisea de ani buni. Săraca maică-mea clătea rufele la mână pentru şase oameni. Tata mi-a zis: „Du-te! Dar, dacă anul viitor nu intri, te duci în armată şi îţi faci o meserie". I-am spus: „Merg mai departe de atât şi-ţi promit că, începând de mâine, eu n-am să-ţi mai cer niciodată vreun leu".

Te-ai ţinut de cuvânt?
M-a ajutat Dumnezeu şi nu i-am mai cerut niciun ban din momentul ăla. Ce se putea face atunci erau spectacolele de estradă, care erau varianta civilizată a şuşelor care se întâmplă astăzi la Polivalentă. Imaginaţi-vă că eu aveam 18 ani şi jucam pe aceeaşi scenă cu Dem Rădulescu, cu Jean Constantin, cu Nicu Constantin, cu Puiu Călinescu în spectacole de divertisment care se întâmplau prin diverse locuri. Eram ca o prezenţă exotică: un copilaş care face bancuri pe scenă, care venea cu un suflu nou. Aveam farmec şi nicio teamă de a urca pe scenă. Erau 6-7.000 de oameni în Polivalentă şi eu intram imediat după Dem Rădulescu! Adică tupeu din acesta, inconştienţa vârstei! Şi aşa mi-am câştigat banii pe care i-am înapoiat tatălui meu şi mi-am plătit singur şi următorii doi ani de facultate, mi-am cumpărat singur ţigări, haine şi aşa mai departe.

Totuşi, în 1994 ai dat admitere şi la stat.
Terminasem trei ani de particulară, ştiam ce înseamnă teatru, jucam deja la Teatrul de Comedie în două spectacole, jucam un rol mic în „Legături primejdioase", în regia lui Ducu Darie, şi un rol de întindere apreciabilă pentru un tânăr necunoscut în „Papagalul verde", pus de Lucian Giurchescu, care era director la „Comedie". În plus, aveam şi promisiunea dumnealui că, după ce termin facultatea, mă va angaja. Am renunţat la această carieră pentru că am simţit că nu sunt gata, mi-a fost teamă. Într-o noapte mă gândeam: „Uite, am şansa să mă angajez, vine un regizor şi îmi dă textul. Ştiu să-l fac? Că nu mai e ca la şcoală, nu mai stă profesorul de fundul tău". Mi-a fost teamă. N-am dormit noaptea aia, m-am cam perpelit, oare mă fac de ruşine?, şi am urmat până la urmă facultatea.


Marius Florea-Vizante, în „Ce formidabilă harababură“, pe scena Teatrului de Comedie

Cu ce te-ai dus de data asta la admitere?

De data asta am fost mult mai bine pregătit. La prima probă, şef de comisie era chiar „Bibanu'" (n.r. - Dem Rădulescu). Am intrat, am zis: „Bună ziua". „Bibanu'": „Da. Cu ce v-aţi pregătit?". „Păi, am şi eu, aşa, o fabulă care să-mi susţină candidatura." „Cum se cheamă?" „Piticul." „Ha! Ha!" Mi-am câştigat simpatia din prima cu fabula lui Topârceanu. Era cam aşa: „Zice că demult, odată/ Un pitic s-a însurat/ Cu o văduvă bogată/ Ce fusese măritată/ Cu om mare la stat./ O fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită/ Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită." Morala: „Prin muncă şi răbdare/ Poţi face cât unul mare." Şi se pare că a fost de ajuns.

image

Una din două

Ochelari de vedere sau lentile de contact?
Ochelari de vedere.
Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?
Nichita Stănescu.
Menghină sau strung?
Strung. Dar, oricum, consider că sunt un bun bricoleor.
Nae Caranfil sau Gelu Colceag?
Gelu Colceag.
Dinamo sau Rapid?
Rapid.
Gheorghe Dinică sau Ştefan Iordache?
Dinică.
Divertis sau Vacanţa Mare?
Tu ce crezi? Divertis!
Benny Hill sau Mister Bean?
Benny Hill! Alfred Hawthorn a făcut o mulţime de personaje, a atacat toate tipurile de umor! Mister Bean a făcut doar unul!

Cum a îndeplinit jurământul făcut lui Nae Caranfil

În percepţia multora, Vizante este umorist.
În genere, eu mă chinuiesc să fiu o persoană jovială atât cât mă lasă viaţa. Îmi place să râd şi constat că provoc râsul mai uşor decât alţii. E un dar pe care dacă ştii să-l foloseşti... pff! E un lucru rar, sunt puţini care reuşesc, ca profesionişti, să stârnească hazul, să facă oamenii să râdă cu lacrimi. Eu nu mă consider printre ei. Încă. Dar mi-ar plăcea să reuşesc asta. Pentru că date native am, asta observă şi oamenii, mă creditează cu simpatie. Cu toate acestea, în cele mai multe spectacole, nu joc roluri dramatice. Sunt seri în care nu sunt mulţumit de mine, chiar dacă publicul aplaudă în picioare, cum face câteodată. Uneori, sunt foarte dezamăgit de public pentru că nu mai face distincţia între spectacole. Dacă mergeţi des la teatru, o să vedeţi că, orice s-ar întâmpla pe scenă, publicul se ridică în picioare şi aplaudă.

Marcel Iureş, Mihaela Teleoacă şi Marius Florea, în piesa „O scrisoare pierdută“

Marcel Iureş, Mihaela Teleoacă şi Marius Florea, în piesa „O scrisoare pierdută“

Aşa se face, aşa e frumos, nu?
Nu! Dacă nu-ţi place, te ridici şi pleci sau aplauzi mai puţin sau nu te ridici în picioare. Dacă nu-ţi place o ciorbă, n-o mânânci deloc sau mănânci puţin, eşti politicos, spui că eşti sătul sau că nu e pe gustul tău. E, la teatru, orice ar fi, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, am înţeles, n-am înţeles, toată lumea se ridică şi aplaudă ca la congrese. Nu e în regulă. Şi asta se poate educa.

Ai o relaţie apropiată cu Nae Caranfil. Ai jucat în toate filmele lui, ai avut chiar rolul principal în „Restul e tăcere".
Pot să mă flatez şi să recunosc că rolul lui Grig, din „Restul e tăcere", a fost rescris pentru mine. Nae a scris scenariul acesta prin '88, fiind în exil în Belgia, pe vremea când nu mă cunoştea şi când nici eu nu-l cunoşteam. În '95, am dat prima probă şi Nae m-a confirmat pentru rol, însă n-a mai fost făcut filmul din motive financiare. După 12 ani, s-a pus din nou problema să se filmeze, iar în timpul acesta Nae a mai tot umblat la scenariu avându-mă pe mine în gând. Dar, mă rog, pe alţii se pare că nu i-am convins, că nu m-a mai chemat nimeni să fac filme.

Acum lucrează la noul său film, „Closer to the Moon".
Tocmai l-a terminat. Dar e un film de producţie mare, cu un producător de la Hollywood, iar actorii care joacă roluri mari în film sunt vorbitori nativi de limba engleză. Dar joc şi eu în film. Povestea e foarte interesantă. Filmam la „Restul e tăcere" şi Nae se pregătea să facă acest scenariu care s-a chemat „Alice în ţara tovarăşilor". El a fost contactat de acest producător de la Hollywood care i-a spus că vrea să-i producă filmul, dar cu actori americani sau britanici, vorbitori nativi de limba engleză, ca să fie un film internaţional. Pe atunci, se vehicula ca nume în rolul principal Clive Owen, însă, între timp, a fost ales Mark Strong. Eu ştiam scenariul, speram să joc ceva din el, dar am constatat că vom fi văduviţi noi, românii, de o pâine de mâncat. Aşa că i-am jurat lui Nae că, oriunde se va filma acea scenă de la finalul filmului când sunt executaţi actorii principali, eu, pe banii mei, o să vin pentru a fi în plutonul de execuţie, să-l împuşc în film pe Clive Owen că ne-a luat rolurile!

Pe platourile de filmare la „Restul e tăcere“, în care Vizante are rolul principal
Îl împuşti?

Astă-toamnă ştiam că se filmează execuţia, voiam măcar să particip ca spectator, dar aveam repetiţie la teatru şi oricum Nae avea deja schema actorilor făcută. Era foarte greu de crezut că se mai poate face ceva. Nu puteam însă să vin, pentru că aveam repetiţii dimineaţa şi seara spectacol. Şi s-a întâmplat nu ştiu ce că unul dintre actori s-a îmbolnăvit şi s-a suspendat repetiţia, iar eu atunci l-am sunat pe Nae şi l-am întrebat: „Mă, mă primeşti pe platou, pot să vin?". El mi-a zis: „Vino, că am o surpriză pentru tine". Ghiciţi ce se întâmplase! Actorul care trebuia să-l joace pe comandantul plutonului de execuţie, având alte filmări în paralel, nu a fost de acord să se tundă. Atunci, Nae a renunţat la el şi a rămas vacant, instantaneu - eu eram pe drum! -, rolul de comandant. Eu, ca de obicei, tuns scurt, cu o faţă de neamţ, doar mi s-au dat ochelarii jos, mi s-a pus o haină de poliţist şi am fost perfect. Aşa că joc în acest film şi-l împuşc nu pe Clive Owen, ci pe Mark Strong şi pe ceilalţi. Eu comand tot plutonul să-i execute că ne-au luat rolurile, având singura replică: „Ready! Aim! Fire!" (n.r. - Fiţi gata! Ochiţi! Foc!). Şansă!

Pe platourile de filmare la „Restul e tăcere“, în care Vizante are rolul principal
Pe platourile de filmare la „Restul e tăcere“, în care Vizante are rolul principal

Are şapte ani de facultate
Numele: Marius Florea
Data şi locul naşterii: 12 august 1972, Oradea
Starea civilă: căsătorit cu Cristina, are un copil - Katia Smaranda (5 ani).
Studiile şi cariera:
- A absolvit, în 1997, Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Gelu Colceag, după ce făcuse deja trei ani de Teatru şi la Universitatea Hyperion
- În perioada 1997-2002 a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti iar din 2002 este angajat la Teatrul de Comedie
- A fost colaborator la mai multe emisiuni TV, debutând în 1997 la „Grupul Vouă"
- Este producătorul spectacolului de scenete umoristice „Filarmonica de comedie"
Locuieşte în: Bucureşti

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite