Marina. Exodul mamelor (şi o fetiţă care se joacă de-a Dumnezeu)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Povestea Marinei şi cum a ajuns un copil să aibă două mame în Moldova şi una în Franţa
Povestea Marinei şi cum a ajuns un copil să aibă două mame în Moldova şi una în Franţa

Vi s-a întîmplat să faceţi o fotografie printr-un geam şi să iasă perfect? Peisajul, toate nuanţele, lumina, detaliile sunt acolo, perfect echilibrate. Numai tu ştii că, atît de reuşit, clişeul e făcut totuşi printr-o sticlă.

Dan Lungu face asta în „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu“. A şters geamul atît de bine încît pierzi repede pe drum sentimentul că citeşti.  

Pe Rădiţa „doamna învăţătoare o întreabă ce face mama în Italia şi cît cîştigă. Ea ridică din umeri. Şterge babele la fund, strigă cineva din spatele clasei. Rîd cu toţii, hohotele lor plutesc ca nişte baloane negre. Doamna învăţătoare doar zîmbeşte de parcă ţine o aţă între buze şi le sparge cu umbrela, unul cîte unul. Plînsul iese fără să-şi dea seama, e ca şi cum s-ar fi scăpat pe ea. Fuge pe hol, se ascunde în toaletă, trage apa să nu se audă bocind. Mama face menaj şi cîştigă cinstit, nu are de ce să-ţi fie ruşine, îi explică Buna. Adică are grijă de cai? Nu, ăla e manej, rîde Bunu. Nenea Miron rîde şi el şi spune: mamele sunt cele mai cinstite animale din lume. Pentru puii lor au mîngîieri şi ţîţele cu lapte, iar pentru duşmani dinţii, ghearele şi scuipatul. Mama noastră care eşti în ceruri...aşa ar trebui să se roage oamenii, spune el.

Ce i-aş „reproşa” lui Dan Lungu este că te bagă în sufletul Rădiţei şi nu mai ai apoi nici o şansă: faci gesturile ei, gîndeşti gîndurile ei, compari acadelele lui nenea Miron, vecinul, trimise de tanti Aspazia tot din Italia, cu bomboanele în ambalaje „de ţi-era milă să le desfaci, mai bine le mîncai cu totul”, pe care i le trimitea mama; ridici chepengul şi te urci pe acoperişul blocului, te aşezi pe cornişă, la margine, şi începi să te joci de-a Dumnezeu.

Pînă pe le jumătatea cărţii i-am mai „reproşat” autorului, dar rău de tot, că Letiţia, maică-sa, se gîndeşte la orice altceva, peste zi, acolo, în Italia, decît la Rădiţa, aia mică, rămasă ca şi sor-sa mai mare, Mălina, acasă.

Moment în care m-am gîndit să o caut, în Franţa, pe Marina.

Marina* a dat 5.100 de euro ca să fie „trecută”, ilegal, din Republica Moldova în Spania. Era în 2007. Banii i-a împrumutat de la bancă, 5.100 de euro ea, 5.000 de euro pentru Ionică, soţul ei. Băieţelul lor, Darius, de un an şi o lună, a rămas acasă, cu bunica, mama ei.


În satul Corjeuţi oamenii vorbesc curent limba franceză

satul corjeuti se vorbeste romaneste

Satul Corjeuţi e la jumătate de oră de Iaşi şi la o azvîrlitură de băţ de vama Lipcani. E sat bogat tare, „n-aţi văzut? s-a dat de mai multe ori la ProTv”. Oamenii sunt foarte muncitori, acolo. În satul Corjeuţi există un restaurant care se cheamă „La Paris”. Mirele şi mireasa care petrec „La Paris” au în fotografii drept gaj de iubire Turnul Eiffel, ridicat în miniatură în grădina lăcaşului de nunţi. În Franţa, în schimb, dacă vă duceţi la Villeneuve Saint George, aţi putea zice că sunteţi în Moldova. Zi „Bună ziua” şi-ai să vezi cîţi îţi răspund deodată. Numai în Franţa sunt acum vreo 3000 de corjeuţeni.

Dar mai întîi a fost Spania. Ea şi-a găsit repede de lucru, avea grijă de o fetiţă, şi Marina recită ca pe apă orele de lucru, rămase în minte cu precizie, 8 ani mai tîrziu. În trei luni o rupea bine pe spaniolă, nu ca franceza, pe care a învăţat-o mai greu, mult mai greu. Numai că Ionică nu-şi prea mai găsea de lucru acolo, micile întreprinderi de construcţii dădeau faliment pe capete, era începutul sfîrşitului. Spania intra în depresie, printre primele în Europa. Marina şi Ionică aveau de dat înapoi la bancă 10100 de euro, plus dobînda, plus un copil rămas în altă lume, de întreţinut. Din Spania au plecat în Franţa. Au stat mai întîi în gazdă la un verişor. Avea o casă cu nouă camere pe care le subînchiria la moldoveni. După aceea s-au mutat o vreme într-o caravană ţinută de un ţigan. Pentru 300 de euro pe lună aveai rulota ta, dar mai plăteai şi cheltuielile de apă şi lumină. Ea şi Ionică au stat în rulotă un an şi ceva. Marina şi-a găsit de lucru în menaj, Ionică în construcţii. În casă, ea poate freca şi spăla pînă cînd lucrurile devin transparente. Ionică, el ştie să renoveze o casă, de la A la Z.

Mama Marina: „Nu puteam face altfel“

Cînd o întreb, cu frica mea epidermică de subiect, despre copilul rămas la Corjeuţi, răspunsul vine pe de departe. De fapt vine de sub un geam de sticlă protector: „nu puteam face altfel”.


În Villeneuve Saint George, din Franţa, se vorbeşte româneşte

franta sat se vorbeste romaneste

Cînd au plecat, copilul avea 1 an şi o lună. Cînd l-au revăzut prima oară, Darius avea 5 ani. Cel mai tare se enerva Ionică. Tatăl ţinea mai mult decît mama să-i zică „tată”. Băieţelul care a învăţat să vorbească în lipsa lor îi striga pe nume: Marina era „Marina” şi Ionică nu era decît „Ionică”. „Mama” era bunica. Tatăl i-a explicat şi băiatul cu mai multe mame s-a corectat,  cu jumătate de gură: Marina a început să fie „mama Marina”.  

Ca să-l aducă lîngă ei, în Franţa, mama Marina şi tata Ionică ar fi trebuit să plătească 5000 de euro şi pentru el. Au rezistat aşa, şi lui nu i-a lipsit nimic. „Nu-mi era comod”, spune Marina, şovăielnic. După aceea l-au mai văzut pe Skype, acolo unde realitatea se vedea aidoma, prin sticlă.

În Franţa, Marina şi-a făcut o clientelă fidelă. An după an aceleaşi familii, de francezi sau de români, o aşteaptă săptămînal să le desprăfuiască viaţa, să le purifice băile, să le şteargă geamurile, încă o dată şi încă o dată, pînă cînd iluzia e perfectă, sticla nu mai există, poţi întinde mâna şi atinge în direct realitatea de departe. Poţi mângîia un obraz.

O simt că se umple de o căldură minusculă, pură, cînd îmi povesteşte cum clientele revin către ea chiar şi atunci cînd, neputînd să se ducă să le facă menajul într-o zi, Marina le trimite pe altcineva în loc, o altă moldoveancă, o concurentă.


Restaurantul „La Paris" din Corjeuţi

La Paris" din Corjeuti

Ea şi Ionică au adunat bănuţ cu bănuţ, de parcă orizontul s-ar desena clar, undeva, şi pentru ei. Dar n-au mers niciodată fără bilet în metrou, ca să fie prinşi şi trimişi pachet înapoi în ţară. De unde stau ei şi pînă la Paris metroul costă o mică avere, 9,60 de euro dus-întors. În 2012, după ce şi-au făcut acte româneşti, şi-au ridicat în Moldova o casă, din august pînă în noiembrie a fost gata. Bunelu le-a dăruit şi el o casă, ai zice că pe lumea asta toate drumurile duc la Corjeuţi. În satul din raionul Briceni drumurile sunt mai asfaltate decît la Chişinău iar locuitorii vorbesc curent franceza. Dar cînd vezi că merele ajung să putrezească în livezile Moldovei, mai bine ramîi în Franţa, cît te-o mai ţine Franţa, crede Ionică, care s-a dus să voteze, la alegerile de peste Prut.

Pînă la şase ani Darius, băiatul rămas în Moldova, a fost crescut de bunica dinspre mamă, apoi, pînă la opt ani, de bunica dinspre tată. Mama Marinei a vrut să-şi facă şi ea banul ei, şi a început să şteargă geamuri în Franţa, la concurenţă cu fiica.   

Nu puteam face altfel” scapă iarăşi Marina, şi, lustruit cu şomoioage de „sopalin” şi soluţie albastră, ca odinioară spirtul medicinal, geamul din faţa ei dispare ca prin farmec.

Copil unic şi cu mai multe mame în Republica Moldova, Darius are în Franţa o mamă unică şi mai mulţi fraţi. Sorinel face în curînd trei ani iar Remi are abia trei luni. Sorinel a fost rău, cu năbădăi şi capricii. Marina îl lua cu ea la lucru, îl muta de pe o canapea pe alta, îl alăpta şi-l lăsa cu mofturile lui cît termina ea de dereticat prin casele francezilor. N-avea cu cine să-l lase. Bunica nici nu mai voia să audă de nepoţi, nu lipsea o zi de la lucrul ei. Gustul banului subţiază sîngele clanului.

„Mama“ şi „tata“, în două limbi 

Născuţi în Franţa, ultimii doi copii le vor spune „mamă” şi „tată” la dublu şi în două limbi. La nouă ani, Darius s-a hotărît să vină şi el în Franţa, „să fie cu fraţii”. De o lună familia e toată, împreună. Darius nu ştie limba franceză şi în plus, în Franţa, copiii stau tot timpul acasă la ei, nu-şi petrec copilăria împreună, pe-afară, ca la Corjeuţi. „O să învăţăm amândoi”, zice Marina. Ea vorbeşte acum bine, dar cu scrisul în franceză e mai greu. O să învăţ odată cu Darius, repetă tînăra cu privire albastră, scundă şi vioaie, mamă de trei băieţi, cu două case nedereticate în Moldova, cu sute de băi făcute lună în Franţa.

O să înveţe cu băiatul ei cel mare ce are de reînvăţat, o să-şi dea „corijenţa”, o să fie mamă sută la sută, şi cine ştie, poate o să mai facă şi alţi copii, dacă va trebui, pînă cînd cuvîntul pe care primul copil nu i l-a spus ani de zile n-o să se mai oprească dincolo de geamul perfect curăţat, de parcă nici nu există.

Mă întorc la cartea lui Dan Lungu, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”. Rădiţa strînge bani ca să plece cu taxiul în Italia, să-i facă mamei o surpriză.

Îl revăd pe Călin Goia pe scena de la Eurovision, înconjurat de valize dureros de adevărate. Comentatoarea de la televiziunea franceză nu vorbeşte despre melodia în sine ci despre mesajul cîntecului, care o atinge : „România n-are o imagine prea bună în lume, dar românii vorbesc despre mamele care pleacă la muncă în alte ţări şi despre copiiii care rămân în urmă”. În spatele băieţilor de la Voltaj, apar, pe ecranul uriaş, ochii unui alt Darius. 

Îmi pare că în sufletul Rădiţei, fetiţa din romanul lui Dan Lungu, încolţeşte un gînd negru, care-i îngheaţă mîinile şi picioarele: mama nu vine nu doar pentru că „nu poate să facă altfel”, ci fiindcă nimeni nu doreşte ca mama să se mai întoarcă.

Mălina şi tata voiau bani de vacanţă şi de lucruri noi în casă, Bunu voia să-şi ducă la bun sfîrşit renovarea, tot vorbea de refăcut faţada casei, poate doar Buna să-şi fi dorit reîntoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toţi mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădiţa, o voia aproape, să-i simtă mirosul şi să se gîdile amîndouă pînă se îneacă de rîs.

Mi-e frică de final, îl amîn, cu laşitate.

Pun un ecran între mine şi subiect, ca să-mi închipui că mă protejez. Numai că seria de documentare „Exodul mamelor”, realizată de Irina Păcurariu şi difuzată de TVR, e o jupuire pe viu.

De cîte ori vom fi spus, fiecare, „nu puteam să fac altfel”. Pentru un adult e un ecran protector. Pentru un copil e un zid strivitor de neiubire. Uneori e atît de transparent, încît ceea ce n-am mărturisi pentru nimic în lume se vede limpede, aşa cum se întîmplă uneori să facem o fotografie prin geam şi să iasă perfect : Nu puteam, dar ar fi trebuit să fac altfel. 


Liliana Nechita Angheluţă, „Cireşe amare“, Humanitas, 2014.

Dan Lungu, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, Polirom, 2014.

Irina Păcurariu, Exodul mamelor, documentar, 4 episoade, TVR.

*prenumele au fost schimbate

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite