Marginalizarea ţărănimii în societatea modernă

Analiza situaţiei ţărănimii în societatea modernă evidenţiază subdezvoltarea generată de efectele modernizării asupra ţărănimii şi mediului rural.

Este deja bine stabilit că modernizarea şi modernitatea au acţionat ca dizolvant în spaţiul rural şi agrar. Modernitatea occidentală a avut, printre alte consecinţe, distrugerea clasei ţărăneşti, locul ei fiind luat de fermierii agricoli, grup social exponent al agriculturii capitaliste industrializate: ,,Schimbarea cea mai dramatică în a doua jumătate a acestui secol, şi cea care ne rupe pentru totdeauna de lumea trecutului, este moartea ţărănimii […] care a constituit cea mai mare parte a rasei umane de-a lungul istoriei înregistrateˮ.[1] Aşadar, ţăranii ar fi fost exponenţii trecutului, fără vreo relevanţă pentru actualitate, anume pentru modernitate, idee propovăduită şi în societăţile, inclusiv România, în care ţăranii alcătuiesc clasa socială dominantă. S-a remarcat, pe bună dreptate, că exegeza asupra modernităţii capitaliste a considerat ţărănimea ca un anacronism istoric sau ca o clasă îndepărtată de dezvoltarea modernă. Încă de la începutul secolului al XX-lea, Constantin Stere a remarcat că această teză era întărită de teoria economică neoclasică şi marxismul ortodox care susţineau că ţărănimea nu ar avea virtuţile de clasă revoluţionară. Marxismul vorbeşte despre ţărănime ca despre o clasă reacţionară, iar social-democraţia a ignorat chestiunea agrară.[2]

În Europa de Vest, industrializarea a transformat radical sectorul agricol, iar ţăranul a devenit  muncitor industrial. De exemplu, în Marea Britanie, industria de prelucrare a lânii a dus la modernizarea activităţilor din sectorul agricol şi, în acelaşi timp, cu excepţia micilor producători, ţăranii au fost nevoiţi să lucreze în industrie. Spre deosebire de Anglia, Danemarca şi Noua Zeelandă sunt două exemple de ţări care au dezvoltat o economie rurală industrializată în mare măsură, prin comercializarea şi mecanizarea agriculturii. Mecanizarea a adus o creştere a productivităţii care face de prisos o mare parte a forţei de muncă din mediul rural. Proporţia forţei de muncă ocupate în agricultură scade în mod constant cu industrializarea.[3]

Rămânând în spaţiul occidental, este interesant că agenţii sociali din mediul urban au decis, în unele ţări, ce aspecte ale culturii ţărăneşti sunt elemente ale culturii naţionale. Costumele populare, modelele florale pictate, muzica tradiţională, mâncărurile ţărăneşti au devenit simboluri naţionale inclusiv la popoare care n-au dezvoltat asemenea simboluri, de pildă în Norvegia.[4] Noua realitate în care fiinţa clasa conducătoare era una naţională şi trebuia căutată legitimarea ei într-un fundament trainic care nu era altul decât cultura populară.

Hiatusul dintre ţărani şi clasele europenizate este o caracteristică a ţărilor în curs de modernizare. De pildă, pe măsură ce se familiarizau cu viaţa aristocratică europeană, nobilii ruşi începeau să pretindă şi privilegiile avute de nobilii din Occident, anume voiau să fie scutiţi de obligativitatea serviciului guvernamental. Europenizarea nobililor ruşi nu s-a resimţit în îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, dimpotrivă, aceştia din urmă au început să trăiască şi mai greu decât înainte: „Nobilimea privilegiată, ai cărei membri se adaptaseră perfect la gândirea şi manierile saloanelor franţuzeşti, la sfârşitul secolul al XVIII-lea, trăia într-o lume total separată de ignoranţa şi viaţa primitivă a ţăranilor. Cu cât deveneau aristocraţii ruşi mai civilizaţi şi mai cultivaţi, cu atât se depărtau mai mult de ţărănimea lor.ˮ[5]

Dezvoltarea modernă a cunoscut un amplu şi profund proces de desţărănizare a societăţii prin eroziunea practicilor ţărăneşti şi a modului rural de viaţă, ţăranii fiind consideraţi obstacole în calea modernizării având în vedere rezistenţa lor la schimbările tehnologice. Efectele s-au produs în timp şi astfel, la începutul secolului al XXI-lea, proporţia populaţiei urbanizate din populaţia lumii a depăşit populaţia rurală. Dacă în 1800, peste 90% din populaţia umană a trăit în zonele rurale sau oraşe foarte mici, şi cele mai multe dintre aceste persoane au fost ţărani[6], astăzi aproximativ 1,2 miliarde din întreaga populaţie a globului sunt ţărani, iar 40 % din omenire trăieşte în gospodării mici agricole.[7] În Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii mai mult de 97% din populaţia ocupată a lucrat în locuri de muncă din producţie nonagricolă şi servicii, în timp ce numărul persoanelor cu ocupaţii în agricultură a scăzut la mai puţin de 3% la sfârşitul secolului al XX-lea. Japonia, a urmat acelaşi model: doar 5% din forţa de muncă era alcătuită, la sfârşitul anilor 1990, din lucrători implicaţi în producţia agricolă japoneză.[8] Astăzi populaţia ocupată în agricultură, în ţările occidentale, a ajuns să reprezinte doar 3,5% în Uniunea Europeană.[9] În ţări, cum ar fi China, India există încă mulţi ţărani, iar clasa de mijloc, deşi în creştere, este cu mult mai mică decât cea ţărănească.[10]

În ţările agrare, chestiunea agrară este „singura problemă proprie ce se impune, în aceste împrejurări, pentru a fi rezolvată de către societate, – şi rezolvată conform cu tendinţele actuale ale ţărănimii, conform cu interesele ei, şi în sensul evoluţiunii proprii a producţiunii agricole.ˮ[11] Este industrializarea de tip european inevitabilă în România? se întreba Constantin Stere. Sociologul român răspunde negativ deoarece pentru naşterea unei industrii mari se cere asigurarea debuşeului pentru produsele sale, şi România nu poate prezenta o asemenea piaţă. Nicăieri nu s-a dezvoltat o industrie mare fără piaţă externă pentru produsele ei. Concluzia este fără echivoc: „România nu poate urma dezvoltarea industrială a Europei apusene.ˮ[12] În locul modernităţii capitaliste care ar elimina ţăranii din istorie,[13] Stere vede, în ţărănimea liberă, clasa de mijloc stăpână pe pământul ei, cu rol esenţial în dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi în oraşe, un tip de organizare industrială care să ofere ocupaţie productivă ţărănimii în lunile de iarnă, monopolizarea de către stat a industriei mari.

Problema modernizării ruralului este cercetată în studiile despre dezvoltarea modernă a unor economii emergente, cum este China. În contrast puternic cu URSS şi cu alte ţări comuniste, modernizarea Chinei nu s-a făcut prin distrugerea ţărănimii de către regimul comunist. Modernizarea chineză s-a bazat pe internalizarea principiilor revoluţiei industriale, dar şi pe revigorarea caracteristicilor indigene ale unei societăţi predominant rurale prin strategia de extindere a beneficiilor modernizării pentru sănătate, educaţie şi bunăstare în zonele rurale.[14] Giovanni Arrighi afirmă că problema fundamentală a decidenţilor chinezi este opţiunea pentru un mod de a guverna şi de a dezvolta o ţară cu o populaţie rurală mai mare decât întreaga populaţie a Africii, a Americii Latine şi a Europei. Această idee explică multe din obstacolele modernităţii şi ale modernizării în societăţile predominant agrare. Dacă în ţări cu o populaţie rurală de mărimea unei provincii chineze, de pildă România, modernizarea şi modernitatea nu au reuşit din cauza industrializării forţate şi a distrugerii proprietăţii în agricultură, este limpede că modernizarea în China este o demonstraţie a oportunităţii evoluţiei moderne a societăţii prin prioritatea acordată dezvoltării agriculturii şi satului. Este un argument al modernităţii tendenţiale, deci modernitatea, în tendenţialitatea ei, a determinat China să se modernizeze însă nu ad litteram pe aceleaşi coordonate ca în Occident cum au procedat alte societăţi agrare, ci prin strategii speciale pentru o societate rurală.

Într-o altă ţară asiatică, India, modernizarea a generat pauperizarea şi proletarizarea ţărănimii din cauza penetrării capitalismului industrial, a influenţei corporative şi a afacerilor imobiliare.[15] S-a argumentat că formele de creştere industrială capitalistă în secolul al XXI-lea din ţări agrare mari, cum ar fi China, India şi ţările din sud-estul Asiei, au loc în contextul conservării culturilor ţărăneşti şi al producţiei ţărăneşti, dar în condiţii complet modificate faţă de modul tradiţional de exploatare a pământului.[16]

Evoluţia modernă din societăţile nonoccidentale a accentuat decalajul dintre sectorul economic domi­nant – agricultura precapitalistă, lipsită de investiţii în tehnologie – şi organismul politico-juridic de tip occidental, situaţie regăsită inclusiv în Europa. Decalajele economice dintre Estul Europei şi Vestul Europei au devenit semnificative încă din Evul Mediu, atunci când productivitatea agricolă a Occidentului a crescut mult mai rapid decât în Europa Răsăriteană.[17] Dacă structurile de producţie capi­talistă funcţionau mai mult sau mai puţin în celelalte sectoare economice, acestea se impuneau în agricultură cu multe dificultăţi deoarece nu a fost transformat, profund, cadrul economic şi social al satului.

Din cele spuse până aici rezultă că factorul fundamental cu influenţă directă asupra modernităţii tendenţiale îl constituie perpetuarea în timp a civilizaţiei şi culturii rurale rezistente la valorile moderne solvente, dar şi faţă de modalităţile de modernizare, opuse spiritului comunitar al satului.[18] De pildă, modernitatea tendenţială este asociată chestiunii dominante a epocii româneşti moderne - problema agrară. România a cunoscut transformări moderne, unele substanţiale, dar ele nu au atins decât în mică măsură comunitatea rurală. Aceasta se explică prin faptul că nu s-a acceptat ,,exproprierea ţăranilor şi transformarea lor în proletari agricoli.ˮ[19] Aici stă diferenţa faţă de Occident, unde ţăranii, prin mecanisme economice capitaliste, au fost deposedaţi de proprietăţile lor şi obligaţi să devină proletari. Statul român modern s-a constituit ca urmare a întăririi proprietăţii ţărăneşti şi diminuării marii proprietăţi. S-a mers pe calea împroprietăririi ţăranilor, pentru că nu exista altă modalitate de a-i absorbi ca forţă de muncă în alte sectoare economice ca muncitori aşa cum s-a întâmplat în Occident. Iată dar că legile agrare româneşti nu vizau atât ameliorarea condiţiei sociale a ţăranilor, ci, în numele lor, s-a acţionat pentru crearea unui stat modern, care de fapt nu-i reprezintă şi nu le rezolvă situaţia economică şi socială. O parte din vechea clasă a marilor proprietari a devenit burgheză, fără a produce schimbări în condiţia ţăranului, dar trebuie spus că burghezia naţională a susţinut procesele de modernizare în societăţile agricole.[20]

Modernizarea s-a făcut numai în beneficiul real al unui grup minoritar, iar restul populaţiei, predominant rurale, a trebuit să suporte costurile exorbitante de întreţinere a unor instituţii care nu contribuiau la modernizarea satului. În acelaşi sens, s-a afirmat că sistemul juridic modern este nepotrivit pentru o societate rurală bazată pe o economie ţărănească mică deoarece este foarte dispersată şi nespecializată.[21]

În societăţile rurale modernitatea este numai tendenţială şi proiectivă, iar ea reflectă calea de modernizare ce urmează a se împlini. Trecerea de la societatea rurală la societatea modernă este tendenţială datorită determinismului social tendenţial. Modernitatea tendenţială exprimă vulnerabilitatea social-economică a ruralului şi dependenţa sa tot mai intensă de urban. Satul şi ţărănimea nu au fost integrate în procesele de modernizare. Din această cauză s-a ajuns la o separare între lumea modernă a oraşului şi lumea premodernă a satului. Ţărănimea, cea mai numeroasă clasă socială este exclusă din proiectele de modernizare, ea continuând să muncească şi să trăiască într-o lume premodernă, patriarhală, fiind departe de poziţia de producător şi de consumator al produselor capitaliste. Vechea familie patriarhală a dăinuit şi mai dăinuie în sate, iar sistemul de valori al individului se pliază pe normele şi valorile grupurilor din comunitatea rurală. Modul de viaţă patriarhal nu este atins de reglementările legislative moderne. Viaţa unor locuitori din mediul rural nu diferă prin nimic de viaţa celor din perioada secolului al XIX-lea.

 Structuri ale civilizaţiei moderne sunt prezente în pondere redusă în mediul rural contemporan, iar ţărănimea şi satul continuă să fie depozitarele lumii tradiţionale care nu a fost înlăturată de lumea modernă şi raţională. Cu toate acestea, nu au existat politici guvernamentale de transformare socială şi economică modernă a ţăranilor şi de creştere a accesului lor la modernizare. Faptul că statul nu a adoptat strategii de schimbare radicală în agricultură a fost principala cauză a disparităţilor persistente din societăţile cu modernitate tendenţială. Dimpotrivă, factori precum ritmul lent al industrializării, controlul şi monopolul pe producţia şi distribuţia de bunuri industriale, cererea scăzută de bunuri şi servicii din partea majorităţii populaţiei (în principal, din mediul rural) şi nivelul scăzut de urbanizare au blocat transformări radicale în agricultură şi în atitudinea ţărănimii faţă de exploatarea capitalistă a terenurilor agricole. Sistemele agrare şi ţărăneşti sunt factori de blocare a modernităţii numai dacă schimbările vizează distrugerea lor şi nu sunt parte a proiectului de modernizare.

Fragment din cartea Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia  modernă a societăţii în curs de apariţie la editura Tritonic

[1] Eric Hobsbawm (1994) Age of Extremes: The Short Twentieth Century, 1914–1991. London: Michael Joseph, p. 288–289.

[2] Constantin Stere (1996) Social-democratism sau poporanism?, ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, cu o postfaţă de prof.dr. Ilie Bădescu. Galaţi: Editura Porto Franco, p. 105.

[3] Krishan Kumar (2014) Modernization, în Encyclopaedia Britannica http://www.britannica.com/EBchecked/topic/387301/modernization/12017/The-West-and-the-world.

[4] Thomas H Eriksen (1993) Ethnicity and Nationalism, London: Pluto Press,  p. 102.

[5] William H. McNeill (2000) Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, traducere Diana Stanciu. Bucureşti: Editura Arc, p. 661.

[6] Daniel Chirot (2011) How Societies Change.  Rewritten and completely revised 2^nd edition. Thousand Oaks, CA: Pine Forge / Sage.

[7] Philip McMichael (2012) Depeasantization. The Wiley-Blackwell Encyclopedia of Globalization. Blackwell Publishing Ltd.

[8] Krishan Kumar, Op. cit.  

[9] European Commission.Directorate-General for Agriculture and Rural Development (2012) Rural Development in the European Union. Statistical and Economic Information. Report 2012, December.

[10] Daniel Chirot, Op. cit., p. 85.

[11] Constantin Stere, Op. cit., p. 50.

[12] Ibidem, p. 105.

[13] Daniel Chirot, Op. cit.

[14] Giovanni Arrighi (2007) Adam Smith in Beijing. London: Verso, p. 374.

[15] S. Gurusamy and B. Sarathi Partha (2013) Peasants-Land-Modernisation in India: Issues and Challenges, Journal of Economic Policy and Research 8.1 Oct 2012-Mar 2013, p. 99.

[16] Partha Chatterjee (2008) Peasant cultures of the twenty‐first century, Inter-Asia Cultural Studies, Volume 9, 1, p. 116.

[17] Bogdan Murgescu (2010) România şi Europa: Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Iaşi: Polirom, p.19.

[18] Constantin Schifirneţ (2012) Tendential modernity, Social Science Information, vol. 51 no. 1 pp. 22-51.

[19] Vlad Georgescu (1992) Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre. Bucureşti: Editura Humanitas, p. 143.

[20] Barrington Moore (1966) Social Origins of Dictatorships and Democracy: Land and Peasant in the Making of the Modern World. Boston: Beacon Press.

[21] Wen Tiejun (2007) Deconstructing Modernization, Chinese Sociology and Anthropology, 39 (4), p. 21.