Marea răzgândire!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vlad Alexandrescu a demisionat pe 27 aprilie FOTO Eduard Enea / Adevărul
Vlad Alexandrescu a demisionat pe 27 aprilie FOTO Eduard Enea / Adevărul

De vreo lună, presa şi mediile online trepidează pe o temă culturală. Lucru rar tocmai într-o ṭară în care cultura este percepută ca fiind doar consumatoare de resurse, când, de fapt, ea este producătoare de câṣtig material şi spiritual, atunci când este bine gestionată!

Deşi nu este vorba (nu încă) despre vreun dosar instrumentat de instituţia-vedetă numită DNA, e totuşi vorba despre un scandal, cel puţin ca punct de pornire: cel de la Opera Naţională din Bucureşti, unde ministrul Culturii a tot numit şi a tot schimbat interimari până când vicepremierul a pus capăt incontinenţei decizionale, abordând chestiunea aşa cum trebuia s-o facă însuşi ministrul, adică propunând analizarea fondului conflictului şi a situaţiei şi nu a rezultatelor ei scandaloase, dar de suprafaţă.

După ce a cerut demisia consilierului său favorit, Rareş Zaharia, pe mâna căruia a luat deciziile fatalelor schimbări de directori, aflat pe creasta valului disputei, dl. prof. Vlad Alexandrescu şi-a anunţat propria retragere de onoare… unde altundeva decât pe Facebook, mijloc instituit, de la victoria prezidenţială în alegeri, ca fiind nec plus ultra în comunicarea publică. Fb e, adică, oficios, dar nu este oficial, ceea ce constituie un avantaj pe care dl. ministru l-a folosit în favoarea sa, cerând clemenţa prim-ministrului, după susţinerea primită din partea unor grupuri ale mediului cultural independent, pentru a-şi păstra totuşi postul şi a putea continua programul de reforme început. Dl. Cioloş l-a anunţat ulterior, tot pe Facebook, că va cere preşedintelui revocarea sa imediat după Paşti, urmare a scrisorii trimise de dl. ministru Grupului de Dialog Social, în care demască presiunile venite din partea unor colegi din executiv, ca şi din partea grupurilor de interese pe care le-a deranjat şi acuzând chiar administraţia prezidenţială că ar fi parte din complotul demiterii sale.

Nu încape îndoială că ministrul are dreptate când afirmă că a deranjat interese ilegitime, aglutinate în jurul unor obiective culturale cu potenţial de câştig material imens, cum sunt Roşia Montană, pe care a protejat-o, incluzând-o pe Lista Indicativă a României pentru UNESCO, sau Cathedral Plaza, sau Casa Nanu-Muscel de lângă ASE, salvată deocamdată de la dărâmare, sau lansarea licitaţiei publice pentru achiziţionarea sculpturii Cuminţenia pământului, de Constantin Brâncuşi, asupra căreia am însă mari dubii, căci nu cred să ajungă la bun sfârşit (cifrele donaţiilor de până acum o confirmă), fiind mai curând o manieră de a „prelungi boala” (las deoparte aspectele legale controversate ale organizării).

Nu încape îndoială nici că are merit dorinţa domnului ministru de a-şi fi alcătuit o echipă ministerială tânără, pentru ca astfel viziunea junei generaţii să poată modela planurile de durată ale ministerului.

Numai că de aici încolo apar problemele: nu de ce e tânără echipa, ci mai ales cine sunt membrii ei. Consilierul pe chestiuni legate de Opera Română şi-a dat măsura şi a fost „demisionat” chiar de ministru. Aceeaşi soartă ar fi trebuit s-o aibă probabil şi consilierul pe comunicare al ministrului, junele Edmond Niculuşca, apreciat organizator de tururi la picior ale Bucureştiului.

Dar dincolo de scandalul de la Operă, întrebarea fundamentală rămâne de fapt: care este strategia culturală propusă de echipa ministrului Alexandrescu pentru viitorul (apropiat sau nu) despre care vorbeşte cu apăsare acum, la momentul despărţirii de fotoliul ministerial?

O simplă accesare a site-ului Ministerului Culturii expune chiar şi astăzi, după şase luni de mandat, nişte frumoase goluri la capitolele pentru care noua echipa ar fi trebuit să producă, desigur, conţinut, adică: creaţie contemporană şi diversitate culturală (artele spectacolului şi cinema), sau relaţii internaţionale şi interculturalitate. Deşi a înscris Roşia Montană pe lista monumentelor protejate, pe site, la capitolul Monumente româneşti pe lista UNESCO, pagina este şi azi tot în construcţie, ca cele de mai sus.

Aşadar, conflictul de la Operă nu este doar circumstanţa izbucnirii controversei, ci este chiar oglinda felului în care operează această echipă. El este de două ori semnificativ.

O dată, pentru maniera de a căuta rezolvări punctuale înainte de a avea (schiţat măcar) orizontul spre care vrei să îndrepţi un domeniu, în speţă cel al artelor spectacolului. Căci despre Operă vorbim acum, aşa cum, cu ceva timp în urmă, s-a vorbit tot cu voce tare, cu intensităţi de scandal, despre instituţiile teatrale, în context UNITER-ul cerându-i demisia ministrului.

A doua oară, pentru modalitatea de a utiliza instrumentele clasice ale propagandei, care îmi aminteşte de Vechiul şi noul, prin care Eisenstein şi Alexandrov preamăreau, în 1929, binefacerile colectivizării sovietice. Tot aşa cum filmul glorifica trecerea de la tehnicile agrare de secol XIX la cele mecanizate sovietice, membrii echipei ministrului (şi extensiile lor media) susţin că se luptă cu atitudinile retrograde, învechite, din sistemul cultural instituţionalizat şi că e nevoie să deschidă ferestrele pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al independenţilor.

Aici găsim, de fapt, cheia deciziilor pe care echipa ministerială le-a luat în acest mandat de şase luni: bazată pe principiul divide et impera, ea a decis că a pune pe poziţii de luptă independenţii şi „instituţionalii” este calea optimă pentru progres artistic. Şi a devenit garda pretoriană a celor dintâi. Adică le reprezintă interesele.  

Tehnica a fost mai înainte încercată la Centrul de proiecte culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti, unde o echipă de proiect, din conducerea căreia a făcut parte şi actualul secretar de stat Corina Şuteu, a elaborat o strategie culturală fără de care nu s-ar fi putut depune candidatura la Capitala Europeană a Culturii 2021. Numai că banii de elaborare au fost cheltuiţi (câţi, cum?) pentru a cerceta cu mijloace incerte (vezi art. meu ARCUB: un scandal) exclusiv domeniul cultural independent. De ce? Pentru că echipa de coordonare s-a instituit ca port drapel al acestei zone, fiind, deci, reprezentanţii acestui grup de interese, şi nu echidistanţi, cum se portretizează singuri.

Complet ignorate, instituţiile culturale ale Primăriei Generale a Municipiului au reacţionat, demascând strategia ca pe una partizană. Drept pentru care în ultimele patru luni s-a încercat o discuţie cu aceste entităţi publice, dialog ce nu poate avea nicio relevanţă, întrucât activitatea lor nu a fost cercetată cu aceleaşi instrumente sociologice folosite la domeniul independent, făcându-se doar o colecţie de impresii (dintr-o expoziţie!). Astfel încât s-a trecut la o discutabilă refacere a strategiei culturale prezentate iniţial ca definitivă. Ea a fost, însă, deja etichetată chiar de unul din membrii comitetului director al proiectului, prof. Vintilă Mihăilescu (proaspătul câştigător al concursului de manager al Muzeului Naţional al Ţăranului Român), ca având destule buline roşii (afirmaţia a fost făcută la o dezbatere pe aceste teme, organizată de Teatrul Nottara, în contextul opririi activităţii unor instituţii culturale din capitală din cauza bulinei roşii de risc seismic).

„Incununată” de „succes” la ARCUB, tehnica de elaborare a unui program cultural de durată pe baza învrăjbirii independenţilor şi a „instituţionalilor” a fost trecută la o etapă superioară, la nivel de minister, cu ţintă pentru întreaga ţară.

De aceea dl. ministru Alexandrescu nu ar fi putut să rezolve conflictul de la Operă, pentru că, fiind captivul paradigmei de gândire a echipei sale, nu poate vedea argumentele din ambele părţi.

Sigur că instituţiile de spectacol trebuie reformate astfel încât să permită competiţia internă, care are potenţialul de a creşte investiţia de creativitate în produsul cultural gestionat instituţional. Sigur că actorii care duc de o viaţă tava sunt o problemă (deşi e nevoie şi de ei). Dar nu distrugând un sistem funcţional faci să meargă lucrurile mai bine, ci oferind instrumente de corectare, ca, de pildă, posibilitatea să facă un schimb civilizat de generaţii, angajând prin concurs tineri actori, instrument de care teatrele au rămas văduvite încă de pe vremea guvernului Boc.

Sigur că e nevoie de o dinamică mai accentuată a schimbării, dar nu o poţi determina în absenţa unui set de legi care să reducă semnificativ costurile sociale ale schimbării. Iar acest lucru nu ţine de intervenţii punctuale, ci de o strategie pe care guvernul, in integralitatea lui, să o adopte. Aşa se întâmplă în Franţa (ţară pe care măcar doi membri ai echipei ministeriale o cunosc bine), unde din 1936 există statutul de intermitent pentru tehnicienii din cinematografie, aplicat din 1969 şi interpreţilor de spectacol, ceea ce le asigură acestor artişti şi personalului tehnic acoperire de şomaj între proiectele în care sunt implicaţi. Acum doi ani, la Festivalul de la Avignon, şase spectacole au fost anulate din cauza grevei intermitenţilor. Este, deci, un sistem de producţie artistică pe care, dacă vrem să-l importăm, trebuie să-l aplicăm în integralitatea sa, adică asigurând acestui personal plasa de protecţie socială la care şi Ministerul Muncii şi al Familiei trebuie să coopereze.

Că directorii teatrelor simt şi ei încorsetarea la care îi obligă legislaţia actuală este evident, căci ce director de teatru nu ar vrea să aibă în scenă o Julietă de 20 de ani, nu una de 35 (că nu sunt toate actriţele Sarah Bernhardt, care a jucat-o pe nefericita iubită a lui Hamlet la 42 de ani!).

De aceea, unele teatre publice, precum Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Nottara şi cel Mic (nu enumăr decât câteva) au iniţiat de ani de zile proiecte destinate tinerilor creatori independenţi, fie ei regizori, actori sau dramaturgi, folosind pârghia contractelor temporare. Dar nu teatrele sunt responsabile pentru dificultatea accesului la public a tinerilor creatori, ci însăşi legislaţia pe care ministerul este obligat s-o iniţieze. Ministerul nu are a învrăjbi creatorii independenţi cu cei din instituţiile publice de cultură, ci trebuie să creeze un sistem în care independenţii să poată lucra liberi, nestânjeniţi de constrângeri materiale.

„Dar pentru ca independenţii să aibă un statut pe măsura energiei lor creative, este nevoie ca ministrul Culturii să gândească, apoi să discute cu ministrul Finanţelor, cu cel al Muncii, să facă lobby la Parlament şi nu doar să iasă cu pieptul înainte în faţa camerelor de luat vederi ale televiziunilor.”

Doar dacă decidenţii îşi pun problema: „ce vrea publicul?”, vor putea da răspunsurile corecte. Până una-alta, Barometrul de consum cultural pe 2014, elaborat chiar de Ministerul Culturii, prin Institutul său Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (studiu coordonat de Carmen Croitoru si Anda Becuţ, aflate şi ele în boardul falitei strategii culturale a ARCUB), a descoperit că publicul încă preferă instituţiile publice de cultură, în raport cu cele independente. 

La aceste lucruri se va fi gândit şi premierul Cioloş, când a anunţat că va cere revocarea ministrului Alexandrescu, căci faptul că dl. ministru a ales să facă dezvăluiri într-o scrisoare către GDS în loc să discute direct cu şeful său de guvern, este cel puţin o ineleganţă.

Plecarea dlui ministru mi-e teamă, însă, că nu va rezolva problema atâta timp cât echipa sa rămâne pe poziţii, ba chiar promiţând că va continua reforma. Care reformă? Unde o putem găsi?

Pe site-ul Ministerului Culturii, secţiunea Transparenţă ocupă un loc important şi nu are goluri de conţinut. In numele transparenţei, ar fi bine ca viitorul ministru să clarifice şi să rezolve cu echilibru aceste importante aspecte structurale, fără de care domeniul pe care îl gestionează nu poate funcţiona normal. Căci altfel, şi în noul mandat nu vom fi, din nou, decât martorii unei lupte inegale şi opace pentru importantele resurse publice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite