Nu mai există limite, nu mai există vreo referire la regulile unui joc politic civilizat în spaţiul democratic tocmai pentru că bătălia de acum nu mai este provocată de invocarea unor principii ci de predominanţa urii viscerale, cel mai adesea personale şi întemeiată pe cu totul alte considerente decât platformele ideologice.  De altfel, dacă aţi urmărit cu atenţie dezbaterea electorală, aţi observat foarte uşor că, în loc de argumente sau contrargumente privind programele, predominante au fost acuzaţiile, invectivele sau miştocăreala de maidan.

Înainte vreme, atunci când altfel nu se putea, scandalul, ura şi pâra erau urcate pe drumul Stambulului, acolo unde străbunii politicienilor noştri de azi şi-au făcut studiile (spre meritul lor, absolvite cu MGAGNA CUM LAUDE), şi-au desăvârşit practica şi au venit acasă să-şi scoată banii cheltuiţi în campanie. Cei de acum fac exact acelaşi lucru, transferând la Bruxelles sau la Washington toată găleata cu lături puturoase de acasă, cerşind înţelegere şi milă. Precum şi, evident, un firman oarecare pentru impresionarea audienţei autohtone.

Problema nu este însă a lor, ci a noastră. Se produce, constant, un proces de degradare a credibilităţii României ca ţară. Un proces care ne va costa cumplit de mult în bătălia crâncenă pentru influenţă şi putere care se desfăşoară acum în spaţiul UE, afectând din ce în ce mai vizibil statutul nostru în spaţiul euro-atlantic. Asta pentru că, deja, toate cancelariile au primit avertismentul că se pregăteşte un furt electoral de proporţii, că se continuă atacul asupra statului de drept, că nu există politician de vârf antrenat în campania asta electorală fără dosare penale prezente sau foarte probabil de deschis în viitorul imediat... În plus, am reuşit trista performanţă ca, pe baza cererilor disperate de ajutor venite din România,  să încăierăm între ele principalele partide politice europene care, vorbind despre ţara noastră şi oamenii săi politici, folosesc un limbaj de o violenţă deloc uzuală în instituţiile europene.

Astfel, logic, ne-am auto-poziţionat ca una dintre cele mai facile ţinte pentru orice tip de lovitură sau ca piesă slabă în raţionamentele de putere care, de ani buni, ne ocolesc ca jucători şi ne folosesc doar ca spectatori. Greu ca politicienii noştri să vadă asta sau, mai ales, s-o şi recunoască public pentru că, aşa cum spunea William Diehl, "oamenii refuză să audă adevărul, ca să nu-şi risipească iluziile...numai că faptele continuă să existe chiar dacă sunt ignorate".   

Ne-am plâns mereu şi am acuzat totodată că negociem în genunchi (imagine ce vine şi ea din Fanarul existenţei noastre politice, când preluarea puterii era consemnată de pupatul papucului Sultanului), dar nu întrebăm niciodată cui aparţine vina. De-aici vine, din valul de mizerie cu care noi şi-ai noştri ne-au discreditat , oferind imaginea unei ţări care nu ştie, nu poate sau nu vrea să-şi facă ordine la ea acasă, aşteptând pentru orice un arbitraj de la Bruxelles.

În loc să folosim oportunităţile europene pentru dezvoltare, aşa cum au făcut-o cu succes atâtea ţări din UE, ne concentrăm pe destrucţie şi propunem un model excentric al unei ţări care parcă nu ştie să-şi găsească echilibrul.  Cum oare? Alegând pe cei care ar putea să propună un Proiect Naţional.  Cred că se poate ca România să aibă şansa unui asemenea Proiect prin care să-şi realizeze propriul spaţiul de putere şi influenţă în spaţiul euro-atlanic. Ne trebuie aşa ceva pentru că,aşa cum scria Mark B. Adams atunci când analiza proiectul revoluţionar în biologie al lui J.B.S.Haldane, "pentru a ne realiza adevăratul destin, trebuie să fim ghidaţi nu de un mit din trecut, ci despre o viziune a propriului nostru viitor".