Mănăstirile, fortăreţele ortodoxiei

Mănăstirile, fortăreţele ortodoxiei

Mănăstirea Tismana este primul aşezământ monahal ortodox întemeiat pe pământ românesc

De aproape două mii de ani, cei mai devotaţi slujitori ai Domnului îşi duc viaţa lumească în mănăstiri, postind şi rugându-se pentru iertarea păcatelor lumii.

Ştiri pe aceeaşi temă

La sfârşitul secolului al XIV-lea, la poalele Carpaţilor se clădea un edificiu de mare preţ pentru ortodoxia orientală. În zona Tismanei (jud. Gorj), cuviosul Nicodim coordona lucrările unei mănăstiri, care avea rol să întărească noua credinţă adoptată de voievozii nord-dunăreni.

Cuviosul Nicodim de la Tismana era vlah din sudul Dunării. După mamă, se înrudea cu dinastia domnitoare a Basarabilor din Ţara Românească. Tatăl său era din neamul cneazului Lazăr al Serbiei.

Nicodim şi-a dedicat de tânăr viaţa slujirii Domnului. A vieţuit o vreme în Athos, unde a învăţat să scrie în limbile slavonă şi greacă. Apoi, călugării de la „Muntele Sfânt" l-au trimis să răspândească monahismul la graniţa dintre ortodoxie şi catolicism. A fondat mănăstiri atât în Serbia, cât şi în Ţara Românească.

Cuviosul Nicodim, însoţit de alţi călugări de la Athos, a ajuns la Tismana în jurul anului 1380. A fost încântat de frumuseţea locului şi a cerut sprijin financiar voievozilor munteni pentru a ridica acolo o mănăstire. Lăcaşul de la Tismana a fost clădit în timpul domniilor lui Radu I (1377-1383), Dan I (1384-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Nicodim a creat la Mănăstirea Tismana prima şcoală de copişti din Ţările Române, unde au fost reproduse cărţi bisericeşti în slavonă şi greacă. Şi-a trăit ultimii ani de viaţă aici, trecând la cele veşnice la 26 decembrie 1406. A fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii. Începând cu anul 1955, Biserica Ortodoxă Română îl venerează pe Nicodim de la Tismana ca sfânt, cu rangul de cuvios. Dar cum ajunseseră mănăstirile să aibă atâta influenţă în lumea orientală?

Misiune profetică

În anul 313, Împăratul Constantin a scos creştinismul dintre cultele interzise în statul roman, prin edictul de la Milano. După trei secole de prigoniri, mărturisitorii învierii lui Hristos nu mai erau în pericol să fie martirizaţi dacă li se deconspira credinţa. Se încheia o epocă în care cei mai destoinici slujitori ai Domnului au luptat cu toată fiinţa pentru răspândirea creştinismului.

Paradoxal însă, vocaţia sacrificiului personal în numele credinţei nu a dispărut. Credincioşii cei mai convinşi s-au rupt de lume, retrăgându-se cu scopul de a posti şi a se ruga pentru mântuirea oamenilor. Astfel au apărut mănăstirile, un spaţiu sacru al credinţei creştine. Mănăstirile au avut un rol important în viaţa religioasă a Orientului încă din Antichitate. Primele cazuri de credincioşi care s-au retras din societate şi s-au dus în deşert pentru a se dedica Domnului sunt atestate în jurul anului 350, în Egipt.

Încă de atunci şi până astăzi, viaţa monahală s-a manifestat în trei forme. Sacrificiul cel mai mare în numele credinţei l-au făcut pustnicii. Aceştia au ales să trăiască absolut izolaţi de lume, în peşteri, colibe sau copaci. Cel mai cunoscut pustnic din această perioadă este Sfântul Anton de Egipt, care trăit între anii 251 şi 356. Anton de Egipt este considerat de tradiţia bisericii fondatorul monahismului.

A doua categorie de călugări sunt slujitorii Domnului care trăiesc în comunităţi închise, departe de lume. De regulă, ei s-au retras în mănăstiri, trăind împreună în baza unor reguli pe care şi le asumau în momentul când erau tunşi călugări.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a recomandat ca toate casele religioase să se ocupe de cei săraci şi de bolnavi, să lucreze pentru beneficiul societăţii. Mănăstirile estice s-au implicat mai puţin în munca activă în folosul comunităţii laice decât cele vestice. În Orient, principala misiune a călugărilor din mănăstiri consta în post şi rugăciuni pentru salvarea celorlalţi semeni. Practicile bisericii estice au continuat modelul primelor lăcaşe monahale apărute în Egipt.

A treia categorie de mănăstiri adăpostesc călugării care duc o viaţă în semiizolare. Grupuri mici de doi-şase monahi trăiau împreună sub îndrumarea unui „bătrân". Acest „bătrân" era foarte respectat de comunitatea călugărilor, având sub ascultare mai multe grupuri de monahi.

Indiferent de forma de organizare, viaţa monahală este văzută de creştini ca o vocaţie. Puţini oameni au capacitatea de sacrificiu să lase în urmă tot ce au realizat pentru a se retrage în pustiu, unde vor duce un trai simplu, dedicat exclusiv slujirii Domnului. Viaţa în mănăstire este coordonată de un stareţ, căruia trebuie să-i dea ascultare toţi călugării. Bărbaţii şi femeile au primit deopotrivă dreptul de a alege calea monahiei.

Muntele Athos, centrul monahismului

Din Egipt, viaţă monahală s-a răspândit şi în alte spaţii ale Orientului, cum ar fi Palestina şi Siria. Pe lângă activităţile de rugăciune, călugării au avut şi un rol cultural important, mai ales prin activitatea de reproducere a scrierilor creştine. Însă expansiunea lumii arabe i-a alungat pe călugări din zonele orientale. La sfârşitul secolului al VIII-lea, centrul monahismului devenise Constantinopolul. Viaţa monahală se desfăşura cu greu în capitala Imperiului Bizantin.

Aglomeraţia urbană şi luptele politice i-au îndepărtat pe călugări de Constantinopol. Aceştia şi-au găsit un nou loc în care-l putea sluji nestingheriţi pe Dumnezeu. Începând din secolul al X-lea, documentele istorice atestă înmulţirea comunităţilor de călugări în Athos (estul Greciei), într-o peninsulă stâncoasă care atingea altitudinea de 2.200 m. Aspectul sărăcăcios al acelor locuri, precum şi vânturile puternice care băteau făceau greu de suportat viaţa în peninsula Athos. Călugării şi-au găsit spaţiul perfect pentru a se retrage în pustie şi a se ruga lui Dumnezeu fără a fi deranjaţi de oameni. I-au zis Athosului „Muntele Sfânt".

La Athos au fost construite douăzeci de mănăstiri, precum şi alte case mai mici şi chilii pentru pustnici. Se spune că în perioada maximă de dezvoltare a monahismului pe „Muntele Sfânt", peninsula Athos adăpostea peste 40.000 de călugări. Cea mai importantă mănăstire de acolo, Marea Lavră, a dat creştinătăţii 26 de Patriarhi ai Constantinopolului şi 144 de episcopi ortodocşi.
 „Muntele Sfânt" a fost susţinut generos de către domnitorii şi boierii români în Evul Mediu.

Acolo au ajuns danii preţioase din partea oamenilor înstăriţi. Mănăstirilor de la Athos le-au fost „închinate" terenuri agricole imense, cu tot „inventarul" uman şi de animale. La jumătatea secolului al XIX-lea s-a iscat un conflict puternic între Alexandru Ioan Cuza şi călugării greci de la Athos. Domnitorul a trecut în proprietatea statului averile pe care mănăstirile de la „Muntele Sfânt" le aveau în România.

Astăzi, Athosul este loc de pelerinaj pentru cei mai convinşi ortodocşi. Doar bărbaţii au voie să pătrundă pe „Muntele Sfânt", unde duc o viaţă aspră de post şi rugăciune. Adesea, pelerinii la Athos folosesc călătoria lor religioasă cu scopul de a-şi întări imaginea publică. Celebre sunt relatările din presă ale omului de afaceri George Becali. După întoarcerea de pe munte, acesta le povesteşte gazetarilor avizi de senzaţional cum a trăit acolo ca un călugăr din secolul al X-lea.

"Călugării s-au temut în chiliile lor totdeauna de dracul. Se pare că el umblă de două mii de ani din mănăstire în mănăstire şi găseşte totdeauna locul ocupat.''
Nicolae Iorga

Sfinţii creştini, speranţa mântuirii lumii

Conform doctrinei creştine, sfinţii sunt credincioşii care şi-au consacrat viaţa religiei, iar după moarte au făcut minuni. Există sfinţi atât din rândul bărbaţilor, cât şi din rândul femeilor.

Procedura de canonizare este destul de vastă. La propunerea enoriaşilor, o comisie de episcopi analizează viaţa persoanei candidate la rangul de sfânt. După ce comisia se asigură de sacrificiul personal al candidatului în numele Domnului, se trimite propunerea de canonizare către Sfântul Sinod al bisericii locale.

Dacă Sfântul Sinod îşi dă acordul, se trece la pictarea unei icoane cu chipul noului sfânt şi se stabilesc procedurile de proslăvire. De multe ori, canonizarea este solicitată ca urmare a deshumărilor, când se observă că trupul persoanei decedate a rămas intact. Se consideră că descompunerea a fost împiedicată de voia Domnului şi persoana respectivă merită să fie trecută în rândul sfinţilor. Oamenii de ştiinţă pun însă fenomenul pe seama condiţiilor locale ale solului, sărac în lichide. Rămăşiţele sfinţilor se numesc moaşte, fiind venerate de către toţi credincioşii creştini.

Rangurile sfinţilor

Cu timpul, în cadrul Bisericii Ortodoxe s-a fixat o împărţire a sfinţilor pe mai multe „cete". „Mucenicii" sau „martirii" sunt sfinţii care şi-au dat viaţa apărând credinţa în condiţii extreme. În general, mucenicii au trăit în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor din primele secole după Hristos.

„Mărturisitorii" sunt sfinţii care în timpul vieţii au apărat în mod public credinţa în Hristos, suferind persecuţii şi necazuri. Ei s-au manifestat în perioadele de dezvoltare a ereziilor creştine, când au contestat concepţiile deviante de la dogma bisericii. Diferenţa faţă de mucenici este că mărturisitorii nu au fost omorâţi din cauza credinţei lor, ci doar au avut de înfruntat greutăţi. „Cuvioşii" sunt călugării care şi-au sacrificat viaţa pentru răspândirea şi întărirea credinţei în Hristos. În general, au fost canonizaţi întemeietorii de mănăstiri şi duhovnicii cu mare influenţă asupra credincioşilor.

„Apostolii" sunt trimişii lui Hristos care şi-au dedicat viaţa propovăduirii Evangheliei în primele secole creştine. Pe lângă ucenicii lui Iisus, au fost ridicaţi la rangul de apostoli şi alţi câţiva zeci de părinţi ai bisericii care s-au remarcat în creştinarea popoarelor lumii după ridicarea la Ceruri a Mântuitorului.

„Sfinţii ierarhi" sunt episcopii care s-au remarcat în istoria bisericii şi au fost ulterior canonizaţi. „Prorocii" sau „profeţii" sunt persoanele despre care Biblia scrie că au prevăzut anumite evenimente. Predicţiile acestora s-au desfăşurat sub îndrumarea Sfântului Duh. Primii sfinţi veneraţi de credincioşi au fost mucenicii.

Când se aniversa moartea lor martirică, la mormânt se adunau creştinii din împrejurimi şi omagiau jertfa lor. După adoptarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman, numărul sfinţilor a crescut progresiv, fiind identificaţi o mulţime de credincioşi care şi-a dedicat viaţa propovăduirii învierii Domnului. Cu timpul, s-a stabilit un calendar al prăznuirii sfinţilor, iar chipul acestora a fost imortalizat artistic pe icoane.

Cuvioasa Parascheva

În fiecare an, pe 14 octombrie, o mare de credincioşi inundă străzile Iaşului pentru a se închina la moaştele Sfintei cuvioase Parascheva. Oameni disperaţi care caută alinarea necazurilor sau creştini care doresc să-şi arate credinţa se îmbulzesc în jurul raclei sfintei pentru a beneficia de câteva momente de rugăciune la moaştele sale.

Cuvioasa Parascheva a trăit la jumătatea secolului al XI-lea. S-a născut în oraşul Epivat de lângă Constantinopol, într-o familie înstărită. Un frate al ei a ales de tânăr calea călugăriei, ajungând în cele din urmă episcop la Madite (Asia Mică). Parascheva a arătat de tânără milă, donându-şi hainele de pe ea celor nevoiaşi. Tradiţia bisericii susţine că la vârsta adolescenţei a „plecat în pustie", ducându-se să se roage la o mănăstire pe ţărmul Mării Negre. Nu a stat multă vreme acolo. Ci s-a deplasat la Ierusalim pentru a vedea mormântul Mântuitorului. S-a stabilit în pustiul Iordanului, la o mănăstire, unde a dus o viaţă aspră de post şi rugăciune.

La vârsta de 25 de ani, Parascheva a visat un înger care i-a poruncit să se întoarcă în locurile natale, deoarece Dumnezeu o cheamă la El. Ajunsă în Epivat, a murit ca o străină, deoarece nimeni n-a mai recunoscut-o. Peste câţiva ani, trupul ei a fost deshumat şi s-a constatat că nu putrezise. Creştinii din oraş au început să facă pelerinaje la racla Paraschevei. Tradiţia spune că s-au întâmplat minuni în urma rugăciunilor credincioşilor la moaştele sale.
În perioada cuceririi Constantinopolului de către catolici, trupul Paraschevei a fost mutat de la Epivat.

A ajuns la Tîrnovo (actualul teritoriu al Bulgariei) în anul 1235, moaştele ei fiind întâmpinate cu evlavie de către ţarul vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea. Se pare că în perioada şederii Paraschevei în biserica cu hramul Maicii Domnului din Tîrnovo s-a fixat prăznuirea ei pe 14 octombrie. Expansiunea otomană în Peninsula Balcanică a pus în pericol moaştele aşezate la Tîrnovo. Au fost mutate la Belgrad în anul 1396. Însă capitala Serbiei a căzut în mâna turcilor, iar moaştele au fost duse la Istanbul în anul 1521. După căderea Constantinopolului, turcii şi-au stabilit aici capitala. Au permis funcţionarea în continuare a Patriarhiei ortodoxe, contra unor taxe pe credinţă.

În anul 1641 însă, Patriarhia ortodoxă nu-şi mai putea permite să plătească taxele către otomani. I-a sărit în ajutor domnitorul Vasile Lupu, care a achitat datoriile către Înalta Poartă. Drept răsplată, Patriarhul Constantinopolului a donat domnitorului moldovean moaştele Sfintei Parascheva. Acestea au ajuns la Iaşi pe 13 iunie 1641, cu ocazia inaugurării Catedralei Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu. Moaştele au fost aşezate la mare cinste în catedrală, unde pot fi găsite şi astăzi de credincioşi.

citeste totul despre: