Managementul privat pe vremea lui Ceauşescu

Pentru cei care acum se străduiesc să se dezmeticească asupra „managementului profesionist” din companiile de stat, pe numele lui oficial, sau „managementul privat”, cum îl alintă cei mai mulţi, ar trebui să ştie că asta nu e o invenţie recentă, cum s-ar putea crede, ci că pe vremea lui Ceauşescu tot managementul era profesionist, folosind aceleaşi metode de recrutare pe care le folosesc şi eu acum.

Dar tot-tot, adică la toate firmele, de la cele mai mari combinate şi uzine până la cele mici-mici, de pe la Cooperaţia Meşteşugărească şi de la CAP-ul din satul maică-mii.

Toţi directorii de întreprinderi în care se producea ceva: uzine, fabrici, şantiere, combinate, ateliere, ferme, institute şi câte mai erau pe atunci, toţi, deci, erau aleşi dintre cei mai buni specialişti în domeniu. Ingineri, în marea majoritate a cazurilor. Dar cei mai buni, fără excepţie! Şefii de promoţie şi cei care ieşeau în evidenţă erau în atenţia Partidului, în mod special, care le pregătea drumul către o ascensiune rapidă în ierarhia managerială. Şi pe atunci facultatea era facultate, după cum se ştie. Sigur, cu toţii aveau anumite directive de la Partid, obiective şi constrângeri, aşa cum e şi normal şi cum se întâmplă întotdeauna, şi în prezent, când nu e treaba managerului să pună în discuţie interesele şi politica „acţionarilor”. Însă, în cadrul acestor limite, se făcea management serios.

Iar de furat, ce să spun, nu se fura, nene! Nici măcar cu sacoşa, că să nu mai spun de camioane sau de vagoane, ca acum.

Da, ştiu că a fost o vreme în care ţăranii şi muncitorii erau trimişi la „universităţile muncitoreşti” pentru o alfabetizare forţată, urmând ca apoi să preia conducerea diverselor instituţii ale statului, însă pe vremea amintirilor mele, adică după 1980, „trendul” acela cred că se consumase suficient de mult încât să nu se mai observe, şi nici măcar efectele lui directe să nu mai fie vizibile.

Galaţiul copilăriei mele era un oraş industrial: Combinatul Siderurgic (cea mai mare întreprindere din ţară), Şantierul Naval, ISCL (Întreprinderea de Sârma, Cuie şi Lanţuri), Fabrica de săpun Apollo, fabrici de carne, de lapte, institute de proiectare şi de cercetare şi câte şi mai câte. Directorii tuturor acestora erau cei mai respectaţi oameni din oraş, şi niciodată, dar niciodată nu am auzit pe cineva care să pună la îndoială profesionalismul şi bunele lor intenţii. Şi nu numai cei din conducerile întreprinderilor „productive” erau respectaţi în acest fel şi dincolo de orice suspiciune, ci şi directorii celorlalte instituţii: Teatrul Dramatic şi Teatrul Muzical Nicoale Leonard, Universitatea, Politehnica, Direcţia Sanitară şsi toate spitalele, Muzeul de Artă de la Grădina Publică, Biblioteca Municipală VA Urechia, Liceul Vasile Alecsandri şi restul. Or, toate numirile acestea erau exclusiv „politice”, adică făcute de către Partid, de sus până jos. Da, Partidul era o mare şi foarte eficientă firma de recrutare…  Comuniştii şi activiştii erau concentraţi în câteva locuri, foarte bine delimitate şi cunoscute de către toată lumea. Despre acelea se ştia că trebuie ocolite şi că nu se vorbeşte despre ele. În rest, însă, era o normalitate foarte apropiată de cea la care mulţi din zilele noastre visează cu ochii deschişi.

Aşadar, nu numirile politice sunt problema noastră, de azi, şi nu de acolo porneşte răul cel mare. Căutaţi-l în altă parte.