Managementul divorţului (2)

Încă o crimă oribilă a-ngrozit România duminică, 20 noiembrie 2016. La Timişoara, un bărbat şi-a ucis copilul care avea numai şase ani. Soţia criminalului a reuşit să scape de furia bărbatului, închizându-se-n baie… sau este posibil ca autorul să fi profitat de cele câteva minute în care mama, fiind în baie, la duş, „a lăsat garda jos”, fără să mai poată să-şi protejeze copilul.

Puteţi citi ştirea aici.  

Din datele care au reuşit a răzbate dinspre anchetatori către mass-media, după primele trei zile de la tragedie, se conturează adevăratul mobil/motiv al acestei crime de un absurd total: soţia îşi anunţase intenţia de a divorţa.

Femeia a mizat pe o reacţie matură şi decentă din partea soţului. Eroare fatală! De fapt, după un asemenea anunţ, cel mai bine este să-i laşi celui vizat un timp de respiro, o perioadă în care să poată „digera” o astfel de decizie, mai ales atunci când este unilateral. Decizie care presupune multiple schimbări în vieţile celor doi, nu numai în ceea ce priveşte statutul social. Iar atunci când în această ecuaţie există şi copii, primii care trebuie feriţi de o eventuală reacţie violentă a celuilalt sunt chiar ei, copiii.

Spun asta, bazându-mă pe nenumăratele exemple întâlnite de mine de-a lungul carierei de poliţist - exemple care au devenit subiecte de dosare penale în care, ca într-o piesă de teatru pusă-n scenă de regizori diferiţi, dar cu aproape acelaşi scenariu, constatam că se schimba doar „distribuţia”. „Castingul” nu avea nicio noimă, spectatorii, aproape invariabil, erau fără reacţii, iar personajele principale păreau a-şi fi învăţat la perfecţie rolurile: unul de victimă, celălalt de călău. Numai că, spre deosebire de finalul pieselor de teatru unde, după ce cortina coboară pentru ultima oară, întreaga echipă se prezintă în faţa publicului, pentru a primi aplauzele binemeritate, în cazurile despre care vorbesc, fiecare „actor” se prezintă separat. Unul în faţa medicului legist, pentru constatarea gravităţii leziunilor sau pentru necropsie. Celălalt în faţa anchetatorilor şi apoi a judecătorilor, pentru stabilirea pedepsei. Iar copiii, dacă au scăpat cu viaţă, ajung în faţa celor de la Protecţia Copilului. Iar aplauzele… aplauzele lipsesc, fiind înlocuite de lacrimi. Multe şi tardive lacrimi.

Am spus-o de nenumărate ori: există şi are efecte, instituţia DIVORŢULUI. Numai că simplul divorţ nu este suficient şi reparator. Pe cale de consecinţă, apare necesitatea unui management eficient al perioadei de despărţire, dacă cel agresiv nu doreşte să accepte separarea. Pot fi luate unele măsuri. Există, de asemenea, ORDINUL DE PROTECŢIE. Cu plusurile şi minusurile lui… orice există poate fi îmbunătăţit. E bine, totuşi, că există. Şi de el beneficiază din ce în ce mai multe femei. Ceea ce este un lucru bun!

Din păcate, comentând crima de la Timişoara, am trăit - a câta oară! - un deja vu, de pe vremea când eram anchetator: poliţistul pus în faţa faptului împlinit, obligat să descopere autorul şi să-i probeze activitatea infracţinală, cu minimă satisfecţie că autorul a fost identificat, prins şi deferit justiţiei - o sintagmă care şi-a cam pierdut valoarea. Mă întrebam atunci cine ar fi trebuit să prevină asemenea nenorociri, eu având doar sarcina să instrumentez un dosar referitor la o faptă deja comisă.

Mă gândeam că există instituţii, asociaţii, ONG-uri ş.a.m.d. care să se ocupe de această prevenţie. Iar ONG-urile credeau că poliţiştii trebuie să facă ceva… Aveam senzaţia că degeaba există fundaţii, iar fundaţiile, că degeaba există poliţie. De ceva vreme nu mai sunt aşa convins de inutilitatea eforturilor depuse de oamenii din aceste organizaţii şi încerc să înţeleg ce anume nu merge şi mai ales, de ce. Sper că şi cei din ONG-uri gândesc la fel despre cei care aplică legea, aşa cum este ea, nu aşa cum ne-am dori să fie…

De ani de zile comentez şi încerc să le explic oamenilor, de pe poziţia celui care a fost şi dincolo, în tabăra anchetatorilor, nu doar a comentatorilor, cum de s-a ajuns la asemenea nenorociri. Se pare că pe prea puţini îi interesează şi, din păcate, chiar victimele sunt cele care cu greu acceptă ajutorul din partea societăţii. Cred că aici se află răspunsul la întrebarea care ne frământă. Pe mine şi pe toţi cei care vrem să existe cât mai puţine victime ale violenţei în cuplu.

Ca şi atunci, şi acum am putut doar să comentez, nicidecum să previn acest caz, această nenorocire, la ştirile prânzului, la Antena 3, România TV, Realitatea TV şi B1 TV (ordinea cronologică a intervenţiilor).

Am comentat, am încercat să explic, am oferit - atât cât am putut - sfaturi. Aşa, şi? Credeţi că cei care într-adevăr au nevoie de aceste explicaţii şi de aceste sfaturi se vor folosi de ele? Eu sper că da, dar, în realiteta, este aproape... nu! De ce? Pentru că multora le este ruşine să recunoască existenţa problemei, pentru că a merge la psiholog este echivalent cu a merge la psihiatru - deci, o ruşine! Şi pentru că a divorţa înseamnă stigmatizare, nu doar în familie, ci şi în comunitate. Sau pentru că a-ţi proteja copilul de o presupusă agresiune este o acţiune catalogată drept paranoia şi, ca atare, ajungem la finaluri de genul celor care au stat la baza acestui comentariu... din păcate, tardiv. Şi câte s-ar fi putut face...

Săptămâna trecută, pe 16 noiembrie 2016, la Iaşi încă o femeie a fost ucisă, din gelozie. Cuplul nu era nicidecum la prima tinereţe, dar astfel de cazuri există, indiferent de vârstă. Femeia avea 59 de ani şi a fost ucisă cu 22 de lovituri de cuţit, de soţul ei, în vârstă de 61 de ani. Motivul - gelozia! Da, şi la vârsta asta, gelozia poate face victime. Sau poate fi folosită drept pretext. Pentru că anumiţi indivizi au nevoie de pretexte, de justificări, de motive pentru a jigni, a lovi sau chiar pentru a ucide.

Quod erat demonstrandum... din păcate.

Am scris aceste rânduri cu gîndul că astăzi, 25 noiembrie, este ZIUA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ELIMINAREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEII…, dar mai ales cu gândul că ceva bun TREBUIE să se întâmple.

Şi pentru că vorbeam de un déjà vu, pe 8 octombrie 2012 publicam, articolul Managementul divorţului, în care exemplul deşi poate părea „prăfuit”, este de mare actualitate. 

(Articolul integral, pe blogul danantonescu.ro)