INTERVIU Vintilă Mihăilescu: „Pepiniera de maidanezi nu se află pe străzi, ci în case, deci acolo trebuie intervenit în primul rînd...“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cunoscutul antropolog Vintilă Mihăilescu a pornit recent o nouă colecţie la Editura Cartier: Cartier antropologic. Primul volum al acestei colecţii poartă semnătura domniei sale.

Cartea încearcă să ne explice „Povestea maidanezului Leuţu“. Despre noua ordine domestică şi criza omului, o problemă foarte delicată şi mult discutată mai ales în Bucureşti. În rîndurile de mai jos, încerc să aflu mai multe despre acest subiect pornind de la cartea profesorului Mihăilescu.

Recent aţi început să coordonaţi o colecţie nouă la Editura Cartier, dedicată antropologiei, numită Cartier antropologic. Ce vă propuneţi cu această nouă colecţie?

Un soi de socio-hai-hui matur, ca să spun aşa. Mai academic, se vrea o colecţie de „antropologie publică“ – ceea ce necesită o altă lămurire. Sintagma este o parafrază la „sociologia publică“, lansată mai demult în Statele Unite, şi care este o modalitate mai implicată de a face sociologie. În cazul de faţă, „implicarea“ antropologiei o văd mai ales ca pe un efort de „traducere“, nu doar între culturi, ci şi între lumi sociale şi registre diferite ale aceleiaşi societăţi, care devin tot mai distante, mai obscure şi/sau necunoscute pentru publicul larg. Pe scurt, va fi o colecţie de fapte şi obiecte cotidiene, care, „traduse“, vor revela măcar cîte ceva din profunzimile lumii în care trăim cu toţii. Un volum deja publicat, de pildă, porneşte de la Scufiţa Roşie, o poveste pe care o ştim cu toţii de cînd eram copii, dar care, „tradusă“, ne destăinuie o bună parte a istoriei culturii europene.

Primul volum scos în noua colecţie este chiar cartea dumneavoastră: „Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului“. Leuţu este un maidanez concret sau un nume generic dat maidanezilor pe care-i întîlnim zilnic? Cine este maidanezul Leuţu?

Leuţu este toate acestea la un loc şi ceva în plus: este real, este numele generic al maidanezilor în general, dar şi simptomul noilor relaţii pe care omul le întreţine în prezent cu animalele de companie, dar şi cu animalul în general.

Încercati, la început, să construiti cumva traseul cîinelui de la domesticire, trecînd prin perioada în care cîinele era „prietenul“ din curte, animalul de pază sau vînătoare şi pîna la dormitor. „Lungul drum al cîinelui către dormitor“ spune un capitol al cărţii. În ce constă acest drum şi care ar fi elementele cheie?

Nu o iau chiar de la origini, problema domesticirii nu mă interesează. Mă uit la cîine doar din momentul în care a apărut pe lîngă casa omului, participînd la un soi de diviziune socială a muncii, inclusiv în gospodăriile ţărăneşti. Mă interesează apoi cum a ajuns pe străzile marilor oraşe de pretutindeni şi a devenit vagabond. Şi mă fascinează apoi cum, recent, a intrat în casă, în dormitor, apoi în pat, ca „persoană“ şi „membru al familiei“, care va fi înmormîntat apoi împreună cu ceilalţi membri ai familiei. Este ceea ce numesc „noua ordine domestică“.

Titlul cărţii este cumva descriptiv. Ne trimite spre o anumită cheie de lectură a cărţii. Există o relaţie atît de directă între maidanez şi „noua ordine domestică“, maidanez şi „criza omului“? Care ar fi legătura între acestea?

Totul a pornit de la cuşca (reală !) a lui Leuţu, jumătate în curtea unui vecin, jumătate pe stradă – şi cu ieşirea spre stradă. Care este atunci statutul lui Leuţu? Este el un cîine cu stăpîn sau un maidanez? Se află el în spaţiul privat sau în cel public? Înăuntru sau afară? I se aplică legea cîinilor fără stăpîn sau acceea a cîinilor de companie? Ambiguitatea aceasta a frontierei m-a fascinat şi am început să o urmăresc pînă în pînzele albe: mai este cîinele care ajunge în dormitor asemenea celui din coteţ? Mai este cîinele care este considerat „persoană“ şi „membru al familiei“ un „animal“? Este cumva un animal asemenea nouă? Şi dacă da, cine mai sîntem noi, oamenii şi cum ne deosebim – sau nu– de animale? În final, care (mai) este frontiera între Om şi Animal? Nu este deci o relaţie directă, dar este una reală, pe care zeci de milioane de oameni în lume au parcurs-o deja!

De fapt, ce ne spune cazul maidanezului Leuţu despre noi, oamenii, despre societatea de azi?

Un lucru pe care mulţi îl practică deja, dar pe care puţini îl gîndesc în semnificaţia sa profundă: cel puţin două mii de ani ne-am definit, ca oameni, prin opoziţie cu animalele. Acum această frontieră categorică începe să se destrame, să se relativizeze. Ceea ce (re)pune în discuţie însăşi ideea de om, definiţia şi specificitatea sa în lume. Unii nici nu vor să audă de o asemenea „prostie“, dar alţii o numesc deja „post-umanism“ şi militează pentru „drepturile animalelor“. Şi sînt mulţi, tot mai mulţi. De n-ar fi, nu s-ar povesti...

Războaiele religioase dintre cuţofili şi javrofobi nu se referă deci doar la maidanezi, ci şi la oamenii care simt şi gîndesc diferit despre propria lor existenţă socială, despre valori, drepturi şi datorii.

Mie, personal, mi s-a părut cel mai interesant în carte comparaţia dintre maidanez şi vagabonzii oraşului, oamenii străzii, sărăciei etc. Cum se vede această paralelă?

Şi maidanezii şi boschetarii sînt home-less, le lipseşte deci ceva, ceva esenţial, pentru a fi în rînd cu lumea, nu sînt „la locul lor“. Drept care, pentru o bună parte a societăţii, trebuie dis-locaţi, „duşi undeva“ (cum se exprimă mulţi), să nu-i mai vedem şi să nu ne mai stea în calea noastră de oameni aşezaţi. Pentru alţii (mai puţini...), şi unii şi alţii sînt tot fiinţe, „suflete“ şi trebuie să ne îngrijim de ei. Primii îşi apără dominaţia tradiţională şi comodă, marginalizînd cît mai mult ceea ce este marginal în raport cu ei: oameni şi cîini fără adăpost, delincvenţi, ţigani, aurolaci, săraci (în multe postări pe bloguri sau Facebook toate aceste referinţe apar, adesea, la grămadă). Ceilalţi, dimpotrivă, se împotrivesc acestei dominaţii „fără suflet“, se simt direct vizaţi de precaritatea şi marginalitatea unor „fiinţe nevinovate“ şi vor să îndrepte lucrurile, chiar dacă nu ştiu totdeauna cum. Războaiele religioase dintre cuţofili şi javrofobi (căci, realmente, de cînd cu drama lui Ionuţ, aceste conflicte au început să recurgă la arsenalul simbolic al luptelor religioase!) nu se referă deci doar la maidanezi, ci şi la oamenii care simt şi gîndesc diferit despre propria lor existenţă socială, despre valori, drepturi şi datorii.

Oamenii, însă, vor să soluţioneze o problema concretă. Exista o “„problemă a maidanezilor“? Şi dacă da, cum poate fi ea soluţionată? Rezolvăm ceva dacă-i exterminăm? Dacă dispare maidanezul dispare şi problema sau lucrurile sînt ceva mai complicate?

Este ca şi cum am spune că dacă vom construi doar „gated communities“, oraşele noastre vor fi fericite şi vor elimina sărăcia sau inegalităţile! Evident că există o problemă a maidanezilor, doar că ea trebuie cunoscută şi recunoscută în complexitatea ei şi nu expediată prin legi emoţionale şi ad-hoc de genul „legea lui Ionuţ“. Nimeni nu ar putea trece cu vedere drama personală din acest caz, dar o lege generală nu este făcută pentru a îndrepta un rău personal (care oricum nu mai poate fi îndreptat). De fapt, din 2001 trăim nu doar într-un vacuum legislativ, ci într-un lanţ de improvizaţii contradictorii care nu au făcut decît să agraveze problema. Iar problema reală nu o constituie, de fapt, maidanezii ca atare, ci se află în amonte, în casele oamenilor care au cîini şi îi părăsesc sau le dau drumul pe străzi. Pepiniera de maidanezi nu se află pe străzi, ci în case, deci acolo trebuie intervenit în primul rînd...
 

Lansarea cărţii va avea loc vineri 13 decembrie 2013, începând ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român/Clubul Ţăranului.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite