Cartierul în care trăiesc de mai bine de patru ani este unul mixt. Zonă rezidenţială, străzi pavate cu piatră cubică, trafic domol, vecini inexistenţi, te şi miri când realizezi că, totuşi, casele sunt locuite. E aproape mistică atmosfera. În special, zilele astea. 
 
Locuiesc lângă biserca din centru şi, dacă am spus asta, am spus tot. Oarecum, mă aflu la periferia dintre sacru şi profan, dintre real şi ireal, dintre posibil şi imposibil. E ca şi cum se îmbină riturile păgâne cu cele creştine în centrul microcosmosului nostru pământean. Un fel de armistiţiu religios. N-au căzut de acord. Catolicii nu se pretează la astfel de obiceiuri celte şi refuză asocierea. Adepţii Halloween-ului se deghizează şi sădesc frica, iar pioşii celebrează comuniunea cu sfinţii lor şi-şi comemorează morţii. N-au căzut ei de acord, dar, oarecum, sărbătorile se suprapun. 
 
În mod cert, oraşul meu e deprins cu mixul cultural. Mulţi au preluat festivalul închinat spiritelor şi-l găsesc un motiv bun de amuzament nocturn. Pe strada vecină, bungalow-ul cuplului german a suportat stoic preparativele cu iz fantomatic, vila familiei irlandeze, dar şi cea alipită, a soţilor francezi, se întrec şi ele în stârnirea groazei, cea a cuvioşilor, în mod sigur, este cât se poate de obişnuită. 
 
Se întunecă devreme, graţie trecerii la ora de iarnă. Confuzia legată de timp – e şapte?, e opt?, cât e ceasul? – îi blochează şi nici nu se mai deranjează să-şi modifice ceasurile din casă. Eu, una, nu le-am schimbat nici până astăzi. O angoasă declanşată pe fondul ăsta şi vedem cu alţi ochi lanternele lui Jack (dovlecii luminaţi de lumânări adăpostite-n burta lor cioplită), care râd hidoase pe la uşi sau pe la ferestre, scheletele şi zombii, fantomele şi vampirii de prin curţi. Totul e să fi predispus la senzaţii lugubre şi să-ţi laşi alterată dispoziţia. Există o mare probabilitate ca toate astea să creeze un disconfort psihic dacă eşti impresionabil. Sunt nopţi propice gândurilor negre, temerilor şi groazei primare, ca aceasta. Şi-n jur e-o linişte mormântală. 
 
Numai ce dau colţul după ce se lasă întunericul, n-are niciun haz peste zi, şi-mi iese în cale ”casa vrăjitoarelor”. Aşa i-am spus eu în glumă, într-o bună zi, şi de atunci aşa i-a rămas numele. O casa complet albă, colonială, cu obloane şubrede şi ieşite din balamale, lăsate în paragină parcă în mod voit. Felinarele aprinse din stradă nu fac decât să-i amplifice decrepitudinea. Patru rânduri de ferestre înalte la fiecare etaj, uşa de la intrare întredeschisă şi-o statuie a unui câine care pare că-şi mişcă capul de câte ori mă apropii de el. În grădină plantele au invadat totul, o junglă de nepătruns. Dincolo de draperiile trase, joc de lumini şi umbre, în aşa fel încât să stârnească dubiile, totul se mişcă, totul freamătă şi, totuşi, nimic nu se întrezăreşte. Ce secrete ascund? Femeile care o locuiesc au vreo patruzeci de ani, conduc o toyota veche şi presupun că dau cele mai straşnice petreceri din regiune. Cel puţin asta ar sugera mărcile de maşini scumpe parcate uneori în faţa casei. 
 
E suficient să ajung pe trotuarul lor şi mă cuprind fiorii. Noapte să fie. În rest avem de toate.
 
Dar în săptămâna asta, misterele se propagă.
 
Mai sus, după ce trec de sensul giratoriu, pe strada perpendiculară, una din case îşi ia în serios celebrarea celţilor. Curtea din faţă e ca un muzeu în miniatură dedicat: un soi de Frankenstein pe jumătate îngropat, dovleci gigantici decupaţi, o sperietoare de ciori dezolant de tristă, lumini şi luminiţe decorative, pălării negre atârnate şi câte şi mai câte. Aşezate pe zidul despărţitor dintre  case, mai mult simbolic, că nu-i prea înalt, trei adolescente îmbrăcate în negru zâmbesc complice între ele şi mă salută amuzate, bălăngănind din picioare în noaptea deschisă spre şoapte survenite din altă lume. Fac un tur complet şi asta mă face să revin tot înspre ”casa vrăjitoarelor”. Nu cred în vrăji. Poate doar în case lăsate în ruină care mai sunt încă locuite de proprietari excentrici. Dar în seara asta îşi merită cu prisosinţă denumirea.
 
Traversez şi mă izbeşte lumina psihedelică venită dinspre o mumie mecanizată, plasată în penumbră, care scârţâie ameninţător când trec prin dreptul ei. Aş vrea să fac acelaşi gest ca-n prima copilărie, când eram superstiţioasă, să dau doi paşi înapoi şi să scuip în sân. Să fie la ea, îmi spun şi renunţ în ultima clipă. 
 
O porţiune din pavaj, de aici până la vrăjitoare, este scufundată-n întuneric. Şi-un zgomot neidentificabil, un tropăit şi-un freamăt mă distrag. Chiar din stânga mea, iese o căprioară matură din curte. E uriaşă şi zăludă. Îngheţ. Căprioara se sperie, tropăie iar ca pe nişte tocuri invizibile, se refugiază vis-à-vis şi se pierde printre arbuştii din grădina vecină. Aş vrea să cred că-i doar imaginaţia mea, ce să caute o sălbăticiune în civilizaţie? Dar n-apuc să duc gândul până la capăt. Cu acelaşi tropăit ce mă lăsase perplexă, căprioara bezmetică revine, sare în faţa farurilor unei maşini din depărtare care tocmai se pregătea să facă la dreapta şi dispare ca o nălucă. Încă nu ştiu dacă a fost aievea.
 
În noaptea de Toussaint, în oraşul meu liniştit, sălăşuiesc împreună vrăjitoare, vii, morţi, zombi, vampiri, mumii, căprioare şi uşi trântite-n beznă de fiinţe situate între două lumi.