În dialog cu Magda Cârneci: „Intelectualul român are dreptul şi posibilitatea să se raporteze direct la o cultură globală”

Cum poate fi integrat românescul în global astfel încît nici unul dintre cei doi termeni să nu fie distorsionat, caricaturizat, sărăcit, împuţinat?

Magda Cârneci: Am schiţat într-un eseu de acum cîţiva ani ideile ce urmează, dar cum între timp lucrurile nu prea s-au schimbat, le reiau uşor adaptate la momentul prezent. Pe urmele altor analişti ai modernităţii româneşti, cred şi eu că, bîntuit deopotrivă de determinisme socio-politice locale, de condiţionări comuniste, de vechi automatisme tradiţionale, dar asaltat şi de noile aspiraţii, exigenţe şi tentaţii oferite de deschiderea bruscă spre lumea occidentală, intelectualul, omul de cultură român a părut şi s-a simţit multă vreme tensionat interior între două modele culturale şi existenţiale antinomice. Educat în normele culturii moderne occidentale dar trăitor într-o realitate socială fracţionată în diferite vîrste istorice, intelectualul autohton pare că trebuie în continuare să tranşeze între opţiuni total divergente: să aleagă decis între „românismul de grotă” şi „europenismul de nicăieri”, între „autohtonism desuet” şi „cosmopolitism bovaric”, între modelul „identităţii etnice” şi „cetăţenia universală” etc.

În noile circumstanţe dezlimitate şi globalizante de azi, cred că problema urgentă, reală a omului de cultură autohton nu mai este să opteze şi să elimine, ci mai degrabă să concilieze lucid în el însuşi un model „centrat” de structurare interioară şi exterioară a sinelui şi a lumii, cu un model „des-centrat” al aceloraşi. Să realizeze şi să suporte lăuntric, în faţa complexificării civilizaţionale, logica imanentă a unei ordini a lumii care pare să fi devenit brusc lipsită de centru, sau cu un centru difuz, sau cu centre multiple şi răspîndite. Ar fi vorba de o ordonare a realităţii din aproape în aproape, pe măsură ce înaintează, adaptativă, flexibilă, în cucerirea cunoaşterii, o ordine care să îmbine armonios tropismul centripet, ordonator, cu aspiraţia centrifugă, înglobantă a spiritului.

Altfel spus, problema intelectualului român de astăzi este să realizeze că are datorii şi exigenţe în raport cu patria sa, dar şi în raport cu restul mare al lumii – şi în primul rînd faţă de sine însuşi. Să admită că poate aparţine şi locului de aici dar şi de oriunde; să consimtă că poate fi deopotrivă şi balcanic şi european, şi cetăţean „naţional” şi cetăţean „internaţional”. Să realizeze că are libertatea să aleagă raţional (fără constrîngerea „opiniei majorităţii”) între surse diferite de înţelegere a trecutului; că are dreptul să selecteze lucid (fără tutelă statală) între modele diverse de rezolvare a prezentului şi de modelare a viitorului, ca să poată să conjuge într-un mod eficace în el însuşi „tradiţia” cu „inovaţia”, în vederea unei soluţii realiste şi creative a dilemelor inedite pe care i le ridică actualitatea.

Magda Cârneci în 1987 FOTO Arhiva personală

Cred că omul de cultură român – ca şi cel central-european de altfel – ar putea în sfîrşit să se accepte aşa cum este (şi cum l-a fasonat o întreagă constelaţie istorică de determinaţii): de pildă, să-şi asume şi stratul arhaic-folcloric, şi cel medieval-ortodox, şi cel modern-postmodern mai recent: să le conştientizeze pe toate (nu doar unul sau două, cum s-a întîmplat de obicei pînă acum la „tradiţionalişti” ori la „modernişti”) şi să încerce eventual să le facă să comunice (toate) între ele, să tenteze sinteza. Altfel spus, el ar avea în sfîrşit dreptul să-şi unifice personalitatea: folosind o comparaţie biologică, are dreptul să-şi integreze „filogenia” culturală irevocabilă în „ontogenia” conştientă, liberă, a propriei sale individualităţi.

La urma urmei, identitatea sa personală pe cît colectivă nu e un dat inexorabil, o fatalitate mecanică într-un univers al formelor fixe: ea e o chestiune de opţiune şi luptă, e o devenire interioară continuă între multiple alternative. Identitatea sa poate fi înţeleasă ca o construcţie activă în cadrul sau în pofida unor multiple sisteme de determinaţii (personale, locale, naţionale, continentale...). Ea poate fi trăită ca o „diferenţă specifică” în interiorul unor reţele plurale (eventual planetare) de identităţi.

Aş zice că intelectualul, omul de cultură român are în sfîrşit putinţa să se definească şi altfel decît etnocentric. „Esenţa” lui nu se află undeva în afara lui, în illo tempore, ci se manifestă în persoana lui, e actualizată în sine însuşi aici şi acum. Fără să-şi renege apartenenţa la spaţiul cultural de origine, el poate să recunoască deschis că nu-l mai interesează să fie doar un scriitor, artist, sociolog, fizician, filosof etc. „naţional”, ci intenţionează, doreşte, are curajul să aparţină şi „mediului internaţional” al profesiei sale.

Fie că rămîne acasă, fie că emigrează, fie că face naveta între culturi, intelectualul român are deci dreptul şi posibilitatea să se raporteze direct la o cultură globală, pe cale de survenire.

Versiunea integrală pe LiterNet.