Măgarul lui Ion a lu Mielu

În unele locuri, pare că nici oameni nu au trăit, parcă nici case nu au fost! Timpul şi vremurile au şters de pe faţa pământului oameni şi case! Nicu pare atipic într-o vreme când viaţa la ţară nu mai este ce a fost, iar tot mai puţinii locuitori ai satelor mai pot fi numiţi ţărani. Munceşte ca un rob, pe lângă serviciul modest pe care îl are la fermă. Se mai încăpăţânează să mai ţină cal căruţă, vacă, porci, ”cât mai pot!”, zice.

„Băi, Nicule, parcă era mult mai frumoasă copilăria noastră la ţară, în sat, pe vremea comuniştilor, chiar dacă eram copii săraci şi nu ştiam ce e aia ciocolată sau alte dulciuri! Ne aveam multe, dar noi nici nu ne dădeam seama că ne lipseşte ceva, eram fericiţi cu puţinul din familie, cu ce ne oferea natura şi nu ceream nimic în plus! Copiii noştri acum, au multe lucruri în plus, sunt răsfăţaţi, au inclusiv telefoanele şi facebook-ul din care nu-şi mai scot capul şi parcă nu par deloc fericiţi! Nici nu zici că au vlagă, poftă de viaţă, veselie, emoţie a vieţii, trăire pură copilărească!”-îi spun eu prietenului din copilărie, Nicu lui Ion a lu Mielu. ”Păi, da, câte drăcii mai făceam noi când eram mici, pe deal! Nu ne trebuia nimic din ce au copii de azi şi eram mult mai fericiţi! Şi la Ogradă, iarna, de câte ori am scufundat şi veneam fleaşcă acasă!”-răspunde el, în timp de Stela lui, iapa, o ia la fugă cu căruţa cu tot cu noi doi, urcând alert pe şuviţa dealului. De, calul era odihnit, nemuncit, hrănit bine acasă într-o iarnă tot mai primăvăratică, dornic de alergătură pe câmpie. Ca şi noi, oamenii, ieşiţi din izolarea urbană.

Nostalgic, privind la dealul copilăriei noastre din capra căruţei lui Nicu, de urmaş de ţăran, copil plecat pe sfârşit de ”epocă de aur” în căutarea unui viitor la Bucureşti, revenit după la rădăcinile din satul natal. Dealul de fapt, înseamnă locul unde se termină lunca Ialomiţei şi începe întinderea mănoasă a câmpiei, bărăganul care era denumit odată ”Grânarul Europei”. Pentru ţăranii din luncă era şi va rămâne pentru totdeauna dealul unde aveau pământurile strămoşeşti, pământuri care acum au fost strânse, majoritatea cumpărate, luate mai pe nimic, arendate, de băieţii deştepţi numiţi acum fermieri. Şuviţa noastră, ca şi alte şuviţe, erau/sunt căile de urcat, de acces din vale în deal, o diferenţă de nivel de maxim 200 de metri, de pământ nisipos, care atunci când ploua torenţial se transformau în adevărate pârâuri repezi. Iarna, şuviţele erau cele mai frumoase şi palpitante locuri pe unde săniuţele copiilor zburau în larma chiotelor fericite! Acum, copii nu mai sunt decât foarte puţini în sat, nici iarnă şi nici zăpadă la fel, iar şuviţele cu deal cu tot sunt asaltate doar de zgomotul păsărilor, animalelor sălbatice şi al tractoarelor care trudesc la muncile agricole de sezon.

Ce mai alergam pe vârful dealului! Îmi plăcea ca în vacanţă, să urc pe o cărare abruptă, de multe ori desculţ şi să admir din mers satul de jos. Mai bine zis un fel de sătuc, numit Panduri, aruncat în lunca bărăganului ialomiţean, arid, arzător, secetos vara, geros până la Dumnezeu iarna, măturat de Crivăţul venit de la ruşi, cu zăpezi de doi metri înălţime iarna, extrem de mănos toamna în special. Satele din zonă se întind în lăţime, până într-un kilometru, de la buza dealului în luncă, iar de acolo mai sunt aproape doi kilometri până la pădurea prin care curge domol râul Ialomiţa, în drumul lui spre Dunăre.

Viaţa oamenilor, ca în orice sat din bărăgan, fie el ialomiţean, călăreşean sau din alt judeţ învecinat, a fost întotdeauna aspră aici, de sute de ani. Vitregă, dar nu i-a speriat pe oameni. Consta mai mult într-o luptă, o muncă asiduă, până la epuizare, pentru supravieţuire în condiţii specifice. Creşterea animalelor şi cultura pământului erau principalele activităţi şi surse de hrană pentru oameni. Supravieţuirea ţăranilor a fost tot mai grea în timp, mai ales după colectivizare, când le fuseseră luate pământurile, cai căruţele, animalele şi uneltele cu care-şi câştigau existenţa. ”Fericirea” colectivizării i-a sărăcit şi mai mult pe ţărani, care, odată deposedaţi de proprietăţi erau obligaţi să muncească la CAP-uri, pe mai nimic, ba pe la ferme, navetişti pe ”combinat”, cum îi zicea camionului care-i ducea pe unii dintre bărbaţi la munca în construcţii, în Bucureşti. Mai erau şi tractoriştii, ciobanii, văcarii, dar grosul muncitorilor îl reprezentau femeile care trudeau până la epuizare, în soarele arzător, frigul, ploaia sau bruma bărăganului, pentru îndeplinirea normelor colectiviste. În miile de ore de muncă a pământului care le asigurau puţinul venit, sezonier, cele mai multe la sapa porumbului sau cules, pentru întreţinerea familiilor.

După Paşte, recent, am fugit două zile din izolarea Capitalei, în tristeţea satului natal. Un pretext, prăşitul celor câteva rânduri de vie, moştenire, pe deal, vii scoase pe timpuri de comunişti şi confiscat pământul oamenilor, dar care, după anii 90, odată recâştigat, a fost  din nou plantat cu viţă de vie. Vii care, acum, sunt tot mai multe lăsate în paragină după dispariţia fizică a proprietarilor. Se vând pe mai nimic, pe câţiva saci de cereale, câteva milioane de lei vechi. De fapt, vânzătorii spun că vând via, cumpărătorii, băieţii deştepţi ai primarelui şi fermei acestuia cumpără pământul mănos pe mai degeaba! Nu-i interesează viile, care odată luate sunt scoase, ci pământul pentru diverse alte culturi agricole.

Nicu a lui Mielu a rămas printre puţinii din sat cu cal căruţă, vacă, porc, gospodărie ţărănească în toată regula aşa cum erau înainte, când nu existau curţi de oameni de unde să nu se audă muget de vaci, cotcodăcit de găini, behăit de oi, lătrat de câini şi mai ales glasuri de copii. Nu ca acum, când în locul caselor din chirpici au rămas locurile virane, la discreţia bălăriilor, după dispariţia bătrânilor. În unele locuri, pare că nici oameni nu au trăit, parcă nici case nu au fost! Timpul şi vremurile au şters de pe faţa pământului şi oameni şi case! Nicu pare atipic într-o vreme când viaţa la ţară nu mai este ce a fost, iar tot mai puţinii locuitori ai satelor mai pot fi numiţi ţărani. Munceşte ca un rob, pe lângă serviciul modest pe care îl are la fermă. Se mai încăpăţânează să mai ţină cal căruţă, vacă, porci, ”cât mai pot!”, zice. Se apropie de 50 de ani. De mulţi ani şi-a crescut cei doi copii, o fată pe la vreo 17 ani şi un băiat peste 20 acum, singur, după ce nevasta i-a plecat de acasă. Deşi are un handicap evident din naştere, nu s-a dus niciodată să-şi ceară drepturile! Nu l-am auzit vreodată că se plânge de greutăţi, dimpotrivă, dacă-i ceri ajutorul sare imediat să te ajute. Distanţa casei lor faţă de a noastră este cam de 5-600 de metri, doar că ei sunt aşezaţi chiar sub coasta dealului, noi mai departe puţin, lângă şosea.

Pe vremea copilăriei noastre, coasta dealului nu era încă împădurită (a fost împădurită pentru prevenirea alunecărilor de teren în ultimii ani de comunism, cu armata). Atunci erau multe cărări abrupte de urcat pe deal, cu pasul, nu doar pe şuviţă, pe care ţăranii îşi duceau animalele şi le priponeau la păscut pe coasta şi în vârful dealului. Acum, amintirile copilăriei, au venit odată cu revederea locurilor natale. ”Nicule, voi săteaţi puţin mai încolo, dar aici pe deal, pe unde urcam eu să mă duc la pescuit şi coboram dincolo, la Ogradă, (oaza de dat la peşte şi bălăceală pentru copiii satului vara, patinoar natural iarna, un mic ochi de apă cu stuf, format într-un perimetru mai mic de un kilometru pătrat, cu apa izvorâtă din buza dealului, un izvor cristalin şi rece, de adăpat atât oameni cât şi dobitoace) era mai mereu un măgar priponit la păscut. Toată vara. Ce îl mai călăream! Ce ne mai trântea, ce frâne punea de cădeam în cap! Uneori, nu vrea nici mort să meargă, puteai să-i faci ce vrei, să-l baţi oricât, tot nu se mişca!” Ha, ha... ”Păi ăla era măgarul lui tata, al nostru! Se ţinea mereu după vacă! Ce noi nu-l călăream? Toţi ăia din colţul nostru! Toţi. Fănel a lu Bede era înalt şi avea picioarele lungi, îl târa măgarul. Ce ne distram! Da, când ne prindea tata îmi luam o bătaie soră cu moartea!”-vine replica neaşteptată a prietenului meu!

Cred că mulţi copii din acele vremuri au rămas cu amintiri de neuitat cu măgarul lui Ion Mielu. Ăştia mici de azi nu i-ar crede nici în ruptul capului şi nu şi-ar închipui bucuria, entuziasmul dat de călărirea bietului măgar. ”Tata îl muncea puţin pe măgar. Mergea cu el doar la moară, când avea nevoie, la câteva săptămâni, la târlă, la oi să ia laptele şi foarte puţin la câmp. Eu aveam vreo 7-8 ani şi mă trimitea tata cu măgarul şi teleguţa la stână, dar al naibii măgar, era învăţat la moară, şi prima dată acolo o lua! Mă ducea, intra în curtea morii, n-aveam ce-i face că eu, mic fiind, nu puteam să-l ţin, mergea unde vrea el, apoi se întorcea şi mergea la târlă! Mă certa tata, mă altoia, că ce am făcut atâta timp, unde am fost cu măgarul!? Da, n-aveam ce-i face, nu puteam să mă pun cu el! Dar era blând şi mă ducea unde mă trimitea tata şi acasă, înapoi, că ştia drumul!”- povestea cu entuziasm Nicu. ”Bă, bine că nu m-a prins tactu şi pe mine la călărit măgarul, că mă ciomăgea de ţineam minte şi acum!”

Legenda spune că atunci când eram mic, 2-3 ani, mama mă lăsase, într-o vară cu temperaturi de frigeau tălpile pe praful uliţei, în grija fratelui şi a celor două surori mai mari. Şi că în apriga lor distracţie rurală, călărirea unui purcel prost, de la poarta casei şi până la şuviţa dealului, prin colbul natal, circa 400 metri dus-întors, m-au uitat în arşiţa soarelui de bărăgan, astfel încât, când a venit mama de la câmp m-a găsit roşu ca racul şi mai mult mort decât viu. Dar bătaia lor, a făptaşilor care m-au lăsat la bronzat şi s-au crezut cowboy călare pe purcel, nu s-a existat până la acea vreme.

Frumoase copilării pe timpuri, când copiii îşi trăiau viaţa în natură, în sate, când nu simţeau neajunsuri, lipsuri, nu cereau mai nimic de la viaţă, erau fericiţi aşa cum s-au născut, când nu erau afectaţi ca acum de vicisitudinile vremurilor, nici măcar nu-şi dădeau seama de nenorocirile comunismului cu care se luptau părinţii şi bunicii lor. Cât de puţin ne trebuia atunci să fim fericiţi în simplitatea şi specificul vieţii la ţară! Ştie vreun copil din ziua de azi de la ţară, ce e aia ţurca, să călărească un măgar, darmite un porc?