Măcelarul. Pentru tei

Foto: V.D.N.

Măcelarul se trezeşte devreme. Măcelarul e fericit când ucenicii veniţi în zori de zi la comanda sa trag şnurul electric şi drujbele încep să huruie. E luni, o zi ideală pentru începuturi. Măcelarul se agită – maşinile locatarilor trebuie mutate de pe trotuar. Măcelarul se dă de ceasul morţii – a cui, a cui e maşina asta?

Bătrânul măcelar se plimbă cu mâinile în buzunare, măsurând aleea cu pasul – ce bine, ah, ce bine îi e să vadă cum i se-ndeplineşte lucrarea, de-atâta timp ticluită. El, numai el a înfăptuit-o. Ei s-au opus, dar degeaba. Dă-i încolo! Mâna ta puternică, măcelarule, nu stă cu-adevărat acum în buzunar, mâna ta e chiar cea care manevrează drujba. Şi uite cum cad, uite cum cad ramuri. Piciorul tău nu e cel care măsoară jos aleea în lung şi-n lat, piciorul tău e stăpânul cerului, colo sus, pe scara pompierilor. Eşti jos, dar eşti sus, măcelarule. Ochii tăi nu-s cei care pândesc la un colţ şi la altul ca să nu se-apropie duşmanul. Privirea ta ageră e deasupra tuturor lucrurilor, e sus, sus, de unde cad ramuri.

Măcelarul le ştie pe toate. Măcelarul nu ştie însă că atunci când un copac e tăiat, ceilalţi tremură.

Cercetătorii au făcut, măcelarule, un studiu în pădure. Au pus electrozi minusculi, ca pe trupul unui muribund, pe frunzele copacilor. Când un frate de-al lor e doborât, celorlalţi le duduie sângele în vinişoare, le tremură sufletul, li se chircesc ramurile de durere şi spaimă.

Ah, măcelarule, dar uite, uite ce frumos cad braţele teilor, uite cum ţi se înfăptuieşte visul. Priveşte, prea-puternicule, la coroana doborâtă! Tu şi ai tăi o să aveţi, în sfârşit, lumină. O să vedeţi în sfârşit, în toată splendoarea-i, şantierul de-alături. Ah, măcelarule, priveşte şi bucură-te, priveşte la femeia asta isterică; şi-a tras cizmele şi pardesiul peste hainele de casă şi a ieşit, cu părul vâlvoi, să vă întrebe de ce se-ntâmplă măcelul. Râzi de neputinţa ei şi bucură-te, măcelarule, fiindcă astăzi nimeni nu e mai puternic ca tine.

În slujba ta şi numai a ta lucrează drujba înălţată la cer. Şi mai bucură-te, măcelarule, de liniştea nopţii ce va veni. Dormi liniştit, nici bufniţa nu se va mai tângui noaptea, nici mierla nu va mai cânta cu neruşinată vioiciune dimineaţa devreme. Bucură-te şi nu mai blestema lumea toată atunci când, după plecarea remorcilor încărcate cu trupuri sfârtecate, doar tu rămâi să greblezi zăpada murdară.

Bucură-te, căci vei fi reuşit! Şi de când n-a mai plâns aşa o femeie din cauza ta, prea-puternicule…

- De la copacii din Sibiu pentru copacii din Iaşi -