Raportul de ţară al României din martie 2016 arată că nivelul sărăciei şi al excluziunii sociale din ţara noastră era printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană - 40,2%. Categorii importante din societate, cum ar fi copiii, vârstnicii, populaţia din mediul rural, persoanele cu dizabilităţi etc., sunt afectate de sărăcie şi au nevoie de măsuri de sprijin, pentru a putea depăşi această condiţie.

Mulţi privesc sărăcia ca pe o problemă strictă a categoriilor afectate. Însă acest fenomen nu este deloc unul care să se refere doar la nişte categorii specifice. Este un fenomen care priveşte în primul rând statul, pentru că nivelul sărăciei unui stat arată, de fapt, şi gradul lui de dezvoltare economică. Fostul secretar general al ONU atrăgea atenţia că „sărăcia extremă dintr-un anumit loc este o ameninţare la securitatea indivizilor de peste tot”.

Şi pentru că sărăcia se traduce, în principal, prin rate ridicate ale şomajului, prin lipsa locurilor de muncă, prin veniturile mici ale angajaţilor, asta înseamnă că dezvoltarea şi creşterea economică sunt strâns legate de sărăcie. Guvernele care nu reuşesc să înregistreze rate mai scăzute ale şomajului şi să creeze locuri de muncă, nu vor putea avea nici creştere economică şi nici dezvoltare.

Pe 27 mai am iniţiat, alături de Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană SNSPA, Institutul pentru Cooperare Internaţională şi Dezvoltare, precum şi Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Conferinţa internaţională “Dezvoltarea României şi politicile anti-sărăcie. Eficienţa răspunsurilor naţionale date unei problematici internaţionale”. Am avut astfel ocazia să aud vorbindu-se despre abordări integrate asupra combaterii sărăciei, care implică o varietate mare de actori din zona academică, societatea civilă, sectorul bancar, decidenţi politici etc. Dar cea mai importantă concluzie este aceea că există soluţii şi surse de finanţare pentru cele mai vulnerabile categorii, pe care le voi expune în continuare.

Mă voi referi, în primul rând, la comunităţile din mediul rural. Aici există o foarte mare discrepanţă între rata angajaţilor din mediul urban şi cel rural (90% rata de angajare în oraşe şi circa 40%, în comunităţile rurale). Vreau să atrag atenţia că există în cadrul programului POCU 2014-2020 ghiduri specifice privind dezvoltarea locală, integrată, pentru comunităţile aflate în dificultate – este vorba despre nu mai puţin de 350 de milioane de euro până în 2020. Pentru comunităţile marginalizate ar putea fi alocate fonduri europene, de exemplu, pentru reabilitarea caselor şi a zonelor comunităţilor, facilitarea accesului la piaţa muncii, dezvoltarea antreprenoriatului şi constituirea de societăţi. În acest context, vreau să atrag atenţia asupra unei probleme ce necesită o rezolvare rapidă din partea autorităţilor. În prezent, localităţile cu mai puţin de 2000 de locuitori nu pot accesa banii europeni pentru derularea de proiecte de dezvoltare locală, deoarece fondurile sunt acordate cu prioritate unităţilor administrative cu un număr mare de locuitori. Există sute de localităţi în România afectate de acest criteriu, care nu se pot dezvolta. Este esenţial ca pragul minim să se modifice, pentru a evita condamnarea acestor comunităţi la sărăcie.

O altă categorie vulnerabilă care are nevoie de măsuri de sprijin sunt copiii săraci, statisticile arătând că o treime dintre copii trăiau în sărăcie persistentă (2013), iar riscul la care sunt aceştia expuşi este mult mai ridicat decât pentru orice alt grup de vârstă. Mai mult, riscul la care sunt expuşi copiii de a trăi în sărăcie persistentă a crescut cu aproape 3 procente între anii 2008 şi 2012, în timp ce riscul pentru toate celelalte grupe de vârstă a crescut cu aproximativ 1 procent. Şi în acest sens există fonduri alocate, mai ales pe componenta de excluziune socială, prin realizarea unei hărţi a situaţiei reale a copiilor străzii, dar şi prin măsuri pentru creşterea ratei participării şcolare, mai ales în mediul rural. Programul „Fiecare Copil în Grădiniţă”, care a devenit recent un proiect aplicabil la nivelul întregii ţări, are potenţialul real de a-i sprijini pe copiii săraci care nu au bani de rechizite. Este nevoie însă de o atentă monitorizare a aplicării lui la nivel naţional, precum şi de criterii clare de selecţie a categoriilor de copii.

Altă categorie vulnerabilă cu risc de sărăcie ridicat în România este reprezentată de vârstnici, statistica potrivit căreia un sfert dintre persoanele cu vârste de peste 65 de ani se aflau în sărăcie relativă, în 2012, fiind alarmantă. La aceste rate ridicate ale sărăciei în rândul vârstnicilor au contribuit din plin, în România, politicile de austeritate ale guvernării de dreapta, prin tăierile de pensii şi salarii. S-a dovedit că, atât în România, cât şi în UE, politicile de austeritate au fost un eşec, multe state reconsiderându-şi abordarea şi orientându-se către măsuri de creştere. În cazul acestei categorii, soluţia poate să vină în cea mai mare parte din zona guvernamentală şi legislativă, care trebuie să ia măsurile necesare privind „îmbătrânirea activă”, mai exact să creeze condiţii care permit lucrătorilor în vârstă să rămână mai mult timp pe piaţa muncii, dacă doresc acest lucru. Trebuie de asemenea depuse toate eforturile pentru a crea servicii sociale pentru vârstnici, servicii care la rândul lor creează şi locuri de muncă. În plus, guvernul este cel care are pârghiile necesare de a contribui la crearea de locuri de muncă pentru vârstnici, având în vedere că rata de dependenţă a persoanelor vârstnice de restul populaţiei se va dubla până în 2050.

O altă categorie de persoane care este atinsă în mod semnificativ de sărăcie este una mai eterogenă şi greu de identificat. Este vorba despre un grup care reprezintă 26% din numărul total de adulţi (circa 730.000 de persoane), alcătuit din categorii care nu sunt angajate, nu sunt înscrise în sistemul de învăţământ sau formare profesională şi care nu au o dizabilitate sau nu sunt pensionate anticipat. Statisticile arată în acelaşi timp că o treime dintre aceşti adulţi ar putea relua lucrul relativ repede, în timp ce o altă treime ar avea nevoie de politici active de ocupare şi servicii sociale pentru a accesa piaţa muncii, iar ultima treime este improbabil să se angajeze. Şi în acest caz există multe linii de finanţare în cadrul  fondurilor europene. Aş aminti câteva exemple: Axa Prioritară 1 - Iniţiativa locuri de muncă pentru tineri (POCU 2014-2020); Axa prioritară 8: Dezvoltarea infrastructurii de sănătate şi sociale (POCU 2014-2020); Fondul Social European 2014-2020, prin alocarea a cel puţin 20 % din Fond pentru incluziunea socială asigură un sprijin sporit persoanelor aflate în dificultate şi celor care fac parte din grupuri defavorizate.

Sigur că există aceste fonduri, însă ele nu sunt suficiente. De cele mai multe ori beneficiarii acestor categorii de fonduri sunt organizaţiile neguvernamentale, autorităţile locale sau diverse companii locale. S-a subliniat şi la Conferinţa la care am participat faptul că este foarte importantă implicarea tuturor acestor actori în proiecte ai căror beneficiari sunt aceste categorii vulnerabile.

Pe lângă fondurile europene utile pentru acest grup special atins de sărăcie, foarte importantă este şi colaborarea autorităţilor cu zona privată, pentru a avea cât mai multe parteneriate de tip public-privat. Şi aici este esenţială implicarea autorităţilor locale.

Un loc de muncă nu este, însă, o garanţie suficientă împotriva sărăciei. Un subiect mai puţin discutat în România este acela privind rata sărăciei celor care muncesc. Cu toate acestea, România se afla pe primul loc în UE la acest capitol, în 2013, cu un procent de aproape 18% din populaţie (media europeană: circa 8%!). Trebuie să spunem că problemele cele mai mari sunt în mediul rural (92%) şi la persoanele cu un nivel de studii mai mic (95% au cel mult gimnaziu). Ceea ce este încă şi mai îngrijorător este faptul că 43% dintre familiile care muncesc, dar sunt totuşi sărace, sunt formate din doi salariaţi. De aceea, sunt necesare politici speciale pentru a ridica permanent nivelul veniturilor mici. Un exemplu în acest sens este mărirea constantă a salariului minim, astfel încât, treptat aceste categorii sa poată ajunge la un nivel decent de salarizare, aşa cum a făcut Guvernul PSD. În plus, sunt absolut necesare măsuri de relaxare fiscală a muncii, prin stimulente acordate angajatorilor, astfel încât mediul privat să fie încurajat să creeze noi locuri de muncă, dar şi să ofere salarii mai mari.

Sunt convins că toate aceste soluţii punctuale nu vor putea fi aplicate eficient dacă nu sunt incluse într-o viziune clară şi coerentă, pe termen mediu şi lung. Obiectivul privind lupta împotriva sărăciei trebuie asumat ca prioritate naţională! Lupta împotriva sărăciei nu poate fi făcută fără o abordare integrată a fenomenului, iar asta presupune ca ea să fie cuprinsă în toate politicile şi strategiile naţionale importante.