Era de asemenea cred limpede înţeles că dl Teodorovici nu e om politic, ci mai degrabă un actor grăbit prin lumea tehno-guvernării. Cariera sa senatorial-ministerială constituie doar un internship, care să-l pregătească fie pentru o funcţie într-un organism economic internaţional, fie, mai probabil, pentru un job sexy la o bancă sau firmă de consultanţă (şi dacă va rămâne în politică va fi pentru că nu a primit oferta sperată).

Declaraţiile dlui Teodorovici constituie un caz de manual de economie politică. Ele reprezintă una din multele mărturii ale lentei dar iremebdiabilei destrămări a mariajului dintre capitalism şi democraţie.

În acest sens, declaraţii de tipul celor făcute deunăzi, privind îngrădirea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni, nu surprind pe nimeni. Surprinde poate doar cât de răspicat sunt formulate. Alte propuneri legislative/executive ale sale privind şomajul, impozitarea salariului (şi nu a profitului), precum şi şantajul cu aducerea muncitorilor străini şi îngheţarea salariilor confirmă pe ce parte a baricadei se află şi ce luptă de clasă (nesocialistă) duce. Sunt evidente în ciuda dezminţirilor ulterioare postate pe Facebook, unde revine la mantra de manual populist cum că apără pe români şi firmele româneşti împotriva „agenturilor“ europene.

Relevante, dar insuficient semnalate de presă sunt paradoxurile economice şi politice ce stau în spatele dialecticii afirmaţiilor şi dezminţirilor ministrului. Declaraţiile dlui Teodorovici constituie un caz de manual de economie politică. Ele reprezintă una din multele mărturii ale lentei, dar iremediabilei destrămări a mariajului dintre capitalism şi democraţie, un mariaj care a creat bunăstare în Europa în secolul XX, dar care, din varii motive pe care nu le pot detalia aici (ultra-liberalizare economică, încheierea războiului rece, globalizare, succesul modelului Singapore şi China etc) a intrat într-o stare de degradare tot mai vizibilă.

Pentru că gândeşte ca un un patron şi pentru patroni şi nu ca un politician social-democrat, dl Teodorovici are probabil dreptate în ceea ce a sugerat acum şi a legislat înainte. Într-adevăr neplecarea românilor calificaţi în Germania ar servi ceea ce înţelege dl Teodorovici prin dezvoltare – adică profit, productivitate şi extindere ale firmelor. Spre exemplu, analize economice arată că marile firme de construcţii active în România (doar unele sunt româneşti – aici dl ministru nu spune adevărul) au mare nevoie de mână de lucru calificată şi că, da, o măsură profund nedemocratică de limitare a drepturilor de circulaţie ale cetăţeanului le-ar fi de folos (citeşte analiza aici).

Ne confruntăm deci cu o problemă de divergenţă structurală. Multe cazuri de corupţie din România se pot explica, de asemenea, prin acest divorţ. Tot astfel se pot explica legiferarea tot mai frecventă prin ordonanţe de urgenţă, manipularea justiţiei în favoarea elitelor, măsurile de austeritate la orizont, şi desigur cultul conducătorului aprig (stil Putin) precum şi tot mai intensa propagandă naţionalistă cu scop de control social.

Că toate aceste măsuri sau transformări sunt profund nedemocratice e la mintea cocoşului. Dar tot la aviară este şi că ele sunt utile capitalului. În ziua de azi, capitalul are nevoie de partide stat şi nu de regimuri parlamentare; de guverne naţionale cu autoritate şi putere de intervenţie rapidă în caz de criză şi nu de degringolada societăţii civile, sindicate, proteste, organizaţii preocupate de împlinirea omului şi ocrotirea mediului; şi cu atât mai puţin de utopii sociale egalitariste europene.

A cere demisia dlui Teodorovici nu rezolvă, deci, mare lucru. În locul său va veni altul fie cu aceeaşi mentalitate „dinamică“ (cum îi place bisnisului să spună), fie un ministeriabil mai puţin adaptat, care însă, forţat de împrejurări, presat de colegi sau corupt de lobby-uri, va fi obligat să ia măsuri similare. Demisia reală e a unui stil de a face politică, ceva mai greu de obţinut.

În prezent şi în viitor, noi, cetăţenii români şi europeni, va trebui să alegem. Pe masă se găsesc acum următoarele oferte: Prima, un regim corporatist care va asigura o oarecare bunăstare, dar va limita drepturile, gândirea şi inima, va subţia sau chiar rupe vulnerabila coeziune europeană şi va crea pericol de conflicte militare (vezi Rusia).

A doua e o cale democratică, dar încă neclară, care poate funcţiona doar dacă se abandonează relaţionarea fericirii de bunăstarea materială individuală sau familială, de consum şi sentiment de superioritate rasială şi se vor îmbrăţişa alte priorităţi precum cele legate de ceea ce lumea are în comun. Această a doua cale necesită curaj, imaginaţie politică şi solidaritate transnaţională. Nu ştiu dacă suntem pregătiţi pentru ea. Probabil că trebuie să trecem prin încă o criză economică sau o catastrofă naturală ca să ne trezim din amorţeală.