Lunile şi anii care vin. Sau niciodată

Am obosit. Au trecut atâţia ani. Vine o vreme când te întrebi „cine naiba sunt eu“. Au fost atâtea nopţi de furie şi atâtea zile alergate nici eu nu ştiu prea bine încotro. Au fost atâtea dimineţi în care m-am trezit cu capul în zeci de direcţii diferite şi nu îmi dau seama dacă cele cărora le-am acordat prioritate au fost alegerile corecte.

Sunt de 10 ani departe de ţară, 10 ani în care nu m-a întrebat nimeni cum îmi este şi în care am luptat aşa cum m-am priceput eu, sperând că mă voi întoarce. În tot acest timp, fiecare milimetru şi pas în plus cu faţa spre acasă au însemnat un nou val de ură din partea unor oameni.

Sunt patru ani din 2014 şi, după patru ani, încă nu am încredere că preşedintele ştie ce face. Încă aştept un referendum pe justiţie care nu mai vine şi oricum cel mai bun moment al lui a trecut.

Sunt doi ani de la nişte alegeri parlamentare ruşinoase, care au validat la putere nişte nemernici a căror singură grijă a fost distrugerea unei ţări. Au umilit-o, au coborât-o în genunchi şi acum o lovesc din toate părţile, cu sete, poate se prăbuşeşte de tot. Dar aceşti doi ani nu reprezintă nimic altceva decât alţii, aproape 30, de linişte, în care s-au petrecut aceste lucruri: cei care nu au mai suportat au plecat; cei care au rămas au stat acasă.

Sunt trei ani de la Colectiv şi toate vieţile acelea s-au dus în zadar. Nimeni nu a plătit pentru nimic, nu s-a schimbat o iotă, scoatem pe furiş, în continuare, oameni din ţară, ca să-i salvăm de la o moarte sigură, într-un spital românesc.

Fiecare zi cu care mă apropii de 30 octombrie mă taie în mii şi mii şi mii de bucăţi la fel de neputincioase cum mă simt toată, acum. Am vrut să-i scriu lui Alex Hogea de ziua lui şi n-am putut. Am vrut să-i spun că-mi pare rău şi că mi se pare un miracol cum oamenii de acasă rămaşi în urma lui au putut supravieţui, aşa cum mi se pare un miracol că ţara asta întreagă rămasă în urma lui încă mai supravieţuieşte, acum.

Iar astăzi, la trei ani de atunci, citesc cum Piedone face confesiuni în care se lamentează, amar, că l-au detronat de la primărie ultraşii care au ieşit la proteste.

Apoi mă duc pe pagina Alexandrei Furnea sau pe cea a lui Bogdan Moleşag şi mi se strânge carnea pe mine ghem, se adună toată în coşul pieptului, cu minte cu tot, şi mă sufoc.

Pe urmă, îmi amintesc cum îmi spuneau înalţi consilieri că nu puteam activa Mecanismul de Protecţie Civilă. Că nu se aplică şi că nu era cazul. Cam cum nu e cazul acum să avem o rezoluţie pentru situaţia din România, în Parlamentul European. Măcar aparenţele să le salvăm, dacă nimic altceva nu putem, ce dracu'.

Revăd acele multe pagini pe care le-am scris despre tot ce s-a întâmplat atunci, pe care probabil că nu le-a citit nimeni, vreodată, şi care n-au folosit la nimic. Dosarul Colectiv, practic, nu mai există. E ca şi cum n-ar mai fi.

Apoi, îmi trec prin minte toate zâmbetele mele din ziua fiecărui vot la care am fost cu o conştiinciozitate religioasă, încă de la 18 ani. Cum mi-a crăpat pieptul de fiecare dată în aşteptarea unor rezultate de ţară normală şi de oameni normali.

Cum stăteam după 10 august cu capul în WC-ul ăla, mă durea tare, mă ustura tot pieptul şi, între două vărsături, mă gândeam că am fost cam laşă, pentru că ar fi trebuit să rămân acolo până la capăt.

Mă gândesc cât m-a durut fiecare „oh, Romania; are you guys paying your bills? Could we have any guarantees?“; „des Roumains? Dommage pour tout ce qu'il se passe là-bas“.

Mai citesc câte un mesaj al unor părinţi care cer, disperaţi, ajutor. Primesc tot timpul. Nu cred că pot ajuta nici măcar a zecea parte din toţi aceşti oameni. Nu am cum. Mai citesc câte un mesaj în care sunt făcută javră, centuristă şi curvă. Doar pentru că-mi pasă.

Apoi sunt cele aşa: vreau să fac o expoziţie. Dă-mi o soluţie, România nu mă ajută; vreau să lansez o carte, ICR e mort; vreau să fac un proiect care să ajute copiii din satele româneşti, unde mă duc? Am scris în România, la diverse autorităţi. Nu-mi răspunde nimeni. Vreau să accesez fonduri europene, cum fac asta? Nu am cu cine discuta aici, acasă. Presa moare; se duc finanţările; ce naiba facem? Hei, ţi-au arestat un prieten. Hei, a mai murit un jurnalist, crezi că în curând o să se întâmple şi la noi?

M-a întrebat cineva cum sărbătoresc 1 Decembrie şi i-am răspuns că nu ştiu. S-a uitat la mine mirat, de parcă ar fi trebuit să fiu într-un loc anume. Dacă era aşa, aş fi ştiut ce să-i răspund.

Am obosit, dar poate că trece. Aşa cum au trecut trei ani peste zilele lor tinere, în care sperau să se schimbe ceva.

Ei nu mai sunt. Eu aştept să treacă tot ce e în mine acum şi poate că schimbăm ceva. Dar cred că e ultima încercare pentru care mă pregătesc. Lunile şi anii care vin. Sau niciodată.