Lunga vară fierbinte în care politica a rupt familii şi prietenii. Când duşmanul de clasă e la tine în casă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ilustraţie de: Vali Ivan
Ilustraţie de: Vali Ivan

Continuăm „Ce facem cu România” cu un episod explicit despre scindarea din viaţa noastră publică şi privată. Mulţi dintre cei care ni s-au destăinuit ne-au cerut să nu le dăm numele şi nici fotografiile. Nu le dăm. Rănile sunt prea recente.

În vara care a trecut tensiunea politică a urcat la cote paroxistice, s-a dat în direct la televizor, de unde a coborât între prieteni şi rude, sădind sămânţa conflictului. Urmează câteva poveşti relevante pentru transferul de descărcări cu care au fost învestite zilele toride din iulie 2012, de la suspendarea preşedintelui Traian Băsescu pe 6 iulie şi până la referendumul din 29. Un text despre cum nu ştim încă să coabităm, marca "Adevărul" şi "România de la zero".

La mijlocul lunii iulie, anul trecut, intram într-un centru de fotocopiere şi Internet din Bucureşti. Aşteptând câteva minute în clarobscurul sălii înguste de tip vagon, în care mirosea a fum de ţigară şi hârtie încinsă, am auzit involuntar o replică, transmisă pe Skype de o femeie supraponderală intrată binişor pe turnanta care duce, fără recurs, spre vârsta a treia. „Auzi, hăi, să nu te prind că votezi cu Băsescu ăsta a tău la referendum că nu mai ai ce căta acasă”. Tonul era imperativ. Nuanţele, isterice. Din frazele rostite am dedus că vorbeşte cu fiul sau fiica, aflat(ă) la muncă în străinătate.

Paradoxal, expatriatul ar fi rămas, indiferent de rezultatele referendumului ce urma să vină, cu “Băsescu al său”, chiar departe de casă fiind, în vreme ce mama s-a trezit în situaţia de a coabita, acasă, cu acelaşi preşedinte. Al celorlalţi.

Teoria politică glumeşte cu noi din punctul acesta de vedere: se zice că politica este, într-un sens larg, activitatea prin care cetăţenii se angajează, împreună, în căutarea binelui comun. Cu o asemenea definiţie relaxată, în România rişti să te faci de râs. Nicăieri în Europa comunitară, parcă, politica nu divizează mai mult decât o face în această ţară. Nicăieri, parcă, pasiunile politice nu sunt atât de isterice, iar dacă sunt societatea reuşeşte să le izoleze până să se transforme în fenomen de masă.

La Bucureşti, operaţiunea aceasta a eşuat. Centrul de fotocopiere e doar un procent, o bucăţică din regulă, o piesă dintr-un puzzle care ameninţă să ne ia ostatici în realitatea sa paralelă, în care toate nuanţele par să se topească.

Porniri de-o vehemenţă asemănătoare celei descrise mai sus au fost mai prezente decât ne-am gândit, în vara anului trecut, în casele românilor, în familii, în prietenii, în iubiri. S-au conturat undeva prin iunie – odată cu mutarea Institutului Cultural Român din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului –şi au culminat cu noaptea de 29 iulie, când rezultatele referendumului, în loc să limpezească apele, au sporit ambiguitatea unui caz politic greu de clasat.

Şi odată cu USL-ul şi PDL-ul, care s-au isterizat după toate regulile patologiei pe cele două posturi fidele, Antena 3 şi B1 TV, poporul a dat şi el în clocot. Într-un fel, tensiunea socială n-a făcut decât să urmeze traseul obişnuit al oricărei inflamări. Ceva curios s-a întâmplat însă. În loc să se îndrepte către zonele publice, conflictul s-a mutat între privaţi. Românii nu l-au mai acuzat pe Traian Băsescu de proasta gestionare a recesiunii. Românii au început să arunce vina în direcţia celorlalţi români, a celor care au avut sau încă au o opţiune favorabilă actualului preşedinte. Furia a fost pasul următor, pentru ambele tabere. Mai întâi mocnită, pe urmă cu putere, gata-gata să ardă cu totul relaţii vechi, de rudenie sau de prietenie. Chiar şi dragostea a fost lovită. Urmează câteva poveşti care ilustrează cum s-a mutat conflictul din politică pe canapeaua din sufragerie a românului.

„Calea ta nu e calea noastră”

În familia lui Adrian, un tânăr de 28 de ani care lucrează în IT, conflictul între fiu şi mamă exista. „Ai mei ştiau că eu am votat cu Băsescu, în 2004, şi nu pierdeau nicio ocazie să îmi reamintească: ia zi, îţi place cum merge ţara, e bine cu Băsescu?”. Dar Adrian refuza invitaţia la polemică pentru că ştia că mama lui e încăpăţânată şi vede totul în alb şi negru. În plus, ea a votat mereu cu PSD-ul pentru că tatăl lui Adrian este membru al partidului. De referendum însă nu s-a mai abţinut şi le-a spus părinţilor că nu va merge să voteze pentru că nu e de acord cu felul în care coaliţia social-liberală a provocat suspendarea preşedintelui şi organizarea referendumului. „Maică-mea e genul de om cu care nu te înţelegi, e ori ca ea ori lasă-mă în pace. Concluzia ei a fost că eu ţin cu Băsescu, că nu mă duc la vot ca să îl susţin şi că sunt un duşman al familiei, că sunt împotriva intereselor familiei”, relatează Adrian. Atunci, ea i-a spus „calea ta nu e calea noastră”. În viziunea mamei, un analist programator de 57 de ani, fiul se făcea vinovat de neurmarea interesului familiei, care ar fi fost împlinit numai dacă PSD-ul ar fi ieşit bine la alegeri.

Duminica mesei în familiei acrită de politică

În familia lui L.M., în vârstă de 33 de ani, discuţiile s-au extins de-a lungul arborelui de rudenie, cuprinzând şi rudele prin alianţă. Într-o duminică, la prânz, la familia unui văr care lucrează la Oltchim şi are trei copii, în zgomot de tacâmuri, s-a încins discuţia despre Băsescu care a tăiat pensiile şi Ponta care vorbeşte frumos şi este tânăr. A închis spitale, spunea ramura cu simpatii pesediste din neam despre Traian Băsescu. Vom vota acelaşi primar de la PSD care nu şi-a făcut vile în sat să le vedem noi, ci la municipiu, era un alt argument livrat polemicii convive. Băsescu a vândut Oltchimul, spunea vărul. Mama lui L.M., liberală în gândire, nu era de acord. Vărul spunea că numai Victor Ponta poate salva uzina şi implicit locul lui de muncă. Şi tot aşa, până când a învins spiritul paşnic şi cei prezenţi au decis că nu are rost să se certe pe teme politice. La referendum, însă, au pus ştampila pe DA, relatează L.M.

Supărarea care a stricat noaptea unui cuplu

E. Enescu şi N. Constantinescu, de 22 şi 26, sunt doi studenţi, ea într-un domeniu umanist, el (N. Constantinescu) la Politehnică. Formează un cuplu de peste cinci ani şi sunt amândoi pasionali. Nu trece o zi fără o ceartă, spune ea. Şi nu putea să treacă niciun referendum fără reverberaţii domestice.

Era seară, vară. Mai era un parc şi o terasă cu bere ieftină. Şi E. şi N. în oraş. El a declanşat discuţia amintind de o emisiune recentă a lui Mircea Badea, pe urmă conversaţia a căpătat inflexiuni tensionate, pe măsură ce se adâncea în subiectul politic al momentului: USL versus Traian Băsescu. El mergea pe logica Antenei 3, ea era furioasă, nu îl mai dorea nici pe Băsescu, dar nici nu voia să audă de USL.

Cearta a durat ore, au ajuns acasă, s-au culcat supăraţi. Pe urmă, dimineaţa, lucrurile nu mai păreau aşa rele, ei erau odihniţi, au mers la vot. Seara, în faţa televizorului, au reluat cearta din noaptea anterioară. El se uita la Gâdea, ea îi zicea să schimbe canalul, aşteptau cu înfrigurare rezultatele referendumului. Deşi ea pusese ştampila pe DA – ceea ce spune că a fost un vot raţional – spera ca scrutinul să nu fie validat, prin participare insuficientă. Urmăreau breaking news-urile nopţii şi îşi tot pasau argumente despre relaţia Ponta –Băsescu. Dar fiindcă tensiunea aşteptării se anunţa mai lungă de o noapte, s-au întors la ale lor, trecând la alte subiecte de dispută. „Relaţia noastră e ca lupta titanilor. Ne iubim cu pasiune şi ne certăm la fel. Nu e zi în care să nu ne certăm”, spune E.

„Am sunat-o pe mama şi am rugat-o să ia un Xanax”

Mama, o secretară la o facultate din Braşov, în vârstă de 57 de ani şi bunica de 88 de ani au fost mereu liberale în orientare. Ioana, fiica şi nepoata de 25 de ani, nu le contestă simpatia politică, dar le cere echilibru: „să nu se arunce după ei în fântână”. Ei nu îi plac liberalii. Pe de o parte pentru că s-au anturat cu PSD-ul şi au distrus ideologia, pe de altă parte pentru că sunt conduşi de Crin Antonescu, pe care nu îl poate suferi din cauza discursului agresiv. Şi mai e ceva, grăitor pentru felul în care percepţia a început să structureze aversiuni profund subiective: „scuipă când vorbeşte şi am impresia că e mereu nespălat pe cap”.

Mama şi bunica, auzind-o pe cea mică cum vorbeşte, i-au pus eticheta de băsistă. „În zadar le-am explicat că nu îl simpatizez neapărat pe Băsescu, însă nu cred că poartă toată vina pentru criza economică din ţară, că a început de la bănci, creditele acordate aiurea în Statele Unite. Ele nu şi nu, criza nu ne-ar fi afectat dacă am fi avut un preşedinte bun”, îşi aminteşte Ioana discuţiile în contradictoriu datând de dinainte de referendum.  Pentru mamă şi bunică, Traian Băsescu era un dictator, mână în mână cu un duşman invizibil - Serviciile Secrete.

În ziua fatidică, Ioana s-a dus la vot şi a pus ştampila pe NU. Ulterior a sunat acasă. Mama s-a bucurat, dar bunica a avut un moment de revelaţie: „da, da a votat NU”. Mama, însă, spera să fie cvorum. Au trecut orele, iar noaptea a adus vestea neîntrunirii cvorumului.  „Am sunat-o pe mama şi am rugat-o să ia un Xanax şi să aibă grijă de bunica, să nu se enerveze că nu contează, mai are un an jumate de mandat şi scapă de el”, spune Ioana. Discuţia a decurs bine. Doar că, după câteva zile, când Traian Băsescu a revenit cu discursurile publice obişnuite, mama s-a enervat. „M-a sunat şi mi-a zis cum pot eu să susţin aşa un nenorocit, că o să ne facem bagajele, să le avem făcute, că o să ne aresteze pe toţi”.

Tensiunea maternă era alimentată de Antena 3, relatează Ioana. Tot atunci, mama i-a spus fiicei că Merkel şi Barroso sunt de-ai lui Băsescu şi că oamenii nevinovaţi fac puşcărie. Fiica s-a enervat şi i-a închis telefonul. Pe urmă a regretat gestul, a sunat-o înapoi, şi a mai primit o porţie de ironie maternă „spune-mi tu ce e corect, voi ăştia deştepţi care vă învârtiţi în medii de intelectuali”.

Exerciţii de toleranţă

Mădălina, care lucrează într-o organizaţie non-guvernamentală, a reuşit să nu se certe cu multă lume în luna iulie a acestui an. A purtat discuţii raţionale şi argumentate, a făcut exerciţii de toleranţă. Totuşi, a depăşit linia de demarcaţie cu trei oameni dragi: mama, tata şi un prieten apropiat. A ridicat tonul vocii în discuţia cu prietenul ei, iar în cea cu părinţii a încercat să le arate că nu preşedintele e responsabil de măsurile dure de austeritate. „Prietenii şi părinţii mei sunt oameni inteligenţi, educaţi, cu câştiguri bine peste medie, cu lecturi consistente şi viziuni bine conturate asupra destinului lor ca indivizi şi al nostru ca societate. Încă mă mir când am devenit atât de diferiţi într-ale politicii”, spune Mădălina. Totuşi, în lumina evenimentelor verii, a tras o graniţă clară între ea şi cei care pictează lumea în alb şi negru.

„Am fost pe stradă în iarnă şi m-am depărtat şi mai tare de cei care susţin că dacă ai ieşit în stradă atunci şi acum nu te-ai dus la vot eşti evident "prost", "ipocrit", "leneş".

Protestul papionului exaltat

Mirona Hriţcu este jurnalist şi are 28 de ani. Se considera imparţială, dar în adâncul sufletului, de mult timp îl îndrăgeşte pe Băsescu. A şi dat mâna cu el vara aceasta, la o vizită a şefului de stat – în campania de la referendum – în redacţia ziarului unde lucrează.

Pe 13 iunie, după mutarea Institutului Cultural Român din subordinea Preşedinţiei la Senat, Mirona a ieşit în stradă, la protestul papioanelor. A însoţit-o iubitul, Bogdan, IT-ist, pescar şi fotograf jemanfişist de 31 de ani, după cum îl descrie ea. Participarea la protest s-a încheiat la bere, unde ea a fost singura revoltată de mişcările de pe scena politică. În aceeaşi seară a apărut ştirea potrivit căreia premierul Victor Ponta ar fi plagiat în teza sa de doctorat. Mirona credea, încă crede!, că subiectul e de mare importanţă, e la masterat şi are proaspăt în memorie ce înseamnă o bibliografie scrisă corect şi o cercetare „de doamne-ajută”. Dar prietenul rămâne indiferent, conchide că Ponta nu trebuie să îşi dea demsia – suntem în România, nu în Germania – şi oferă şi soluţia: să se dea o vreme la fund.

Deşi trăiseră protestele din ianuarie, din Piaţa Universităţii, la televizor, pe 26 iulie, Mirona şi Bogdan merg în Piaţa Revoluţiei la mitingul PDL. El e dezgustat de spectacolul ridicol de pe scenă, de discursul şi de usturoiul lui Mihail Neamţu, ea e ruşinată de parcă ea ar fi organizat toată tărăşenia. În timp ce se îndepărtează, văd pe străduţele din jur autocarele cu turişti electorali. E o dezamăgire comună. Pleacă, totuşi, spre Universitate, să vadă cum evoluează seara şi să se vadă cu alţi câţiva prieteni. Spectacolul e sinistru, la teatru e un grup organizat pro-USL, pe partea cealaltă, la Fântână, câţiva rătăciţi poposiţi tot de la Revoluţiei care stau şi se crucesc. Li se arată fundul şi sunt înjuraţi. Pleacă spre Victoriei. El se duce acasă.

În următoarele 10 zile are loc haosul legislativ. Ea îl contestă la Victoriei cu un grup de prieteni, el vine după întuneric, când ştie că se face rost de bere la terasa de la Muzeul Ţăranului Român. El o ţine în continuare cu “USL şi PDL, aceeaşi mizerie”, ea îi zice că are ochelari de cal, că PDL-ul e un partid de proşti, dar nimic din ce-au făcut nu e comparabil cu ce se-ntâmpla atunci. El îi dă exemple răzleţe din amintiri (n-a fost niciodată un pasionat al ştirilor), ea îi umple chat-ul de link-uri la articole şi analize, poate-poate îi scoate ochelarii.

Apare şi spectrul despărţirii, într-o seară în care, pe drumul dinspre Muzeul Antipa (unde el venise nu să protesteze, ci să fotografieze girafa şi grupul de revoltaţi din jurul ei), se uită uimiţi unul la altul cum au ajuns să nu empatizeze deloc pe un subiect care pentru el nu contează. Ea înnebuneşte, cum să nu conteze, din cauza atitudinii ăsteia a ajuns ţara asta în halul ăsta.

Ulterior, lucrurile se calmează. Ca să fie convinsă că el chiar citeşte articolele pe care i le trimite, ea aduce în discuţie, seară de seară, conţinutul acestora. Simte că nu le-a citit? I le mai trimite o dată. În final, trebuie să le citească şi începe să-i dea, în mare măcar, dreptate.

Discuţiile reîncep, dar la foc mocnit, în săptămânile anterioare referendumului. Ea ia din prima decizia neparticipării, el zice decis că se duce şi pune ştampila pe NU. În ciuda calculelor ei şi ale altor boicotişti, el rămâne la ideea NU-ului. Din fericire, 29 iulie îi prinde în Deltă, într-un anturaj mare, pro-Băsescu şi pro-vacanţă, care-i înmoaie cheful de a face drumul obositor până în centrul din Sf. Gheorghe şi îl determină să renunţe, de data asta, la exercitarea dreptului la vot. Când apar zvonurile „victoriei”, toată lumea ciocneşte încântată în cinstea eşecului USL-ist. E puţin probabil, însă, ca toţi să fi gândit pe aceeaşi lungime de undă şi în raport cu victoria lipsită de glorie a lui Traian Băsescu.

Tata şi turnul de fildeş

Maria, o jurnalistă de 30 de ani, merge în weekend la părinţi, într-un orăşel prăfuit de câmpie, care a dat ţării un preşedinte postcomunist. Ea povesteşte scena.

„Miroase a vară, un pic uscat. Cerul se pregăteşte de apus, în spatele clădirilor industriale, nori roşii. Feels like home. Dintr-o dată, apare parcă de nicăieri o maşină propagandistică: merge cu 10 km / h, iar din boxele instalate pe ea se aud mesaje anti-Băsescu, spuse sacadat, pe un fundal muzical ethnic-house. Ca la circ. Maşina e tapetată cu afişe pro-referendum, anti-Băsescu. Din boxe se aud mesajele spuse parcă de angajaţii de la Ministry of Truth – 1984. ”Dacă nu mergeţi la vot, se va-ntoarce Boc!”, ”Băsescu ne-a furat salariile! Vreţi să vă mai fure? Atunci mergeţi şi votaţi DA, pentru demiterea lui!”. Din când în când, trec femei cu copii în cărucioare, biciclişti. Niciunul nu pare să-l ia în seamă pe spammer. La finalul drumului, ajungem în faţa blocului, cenuşiu şi parţial restaurat termic cu izolaţie de culoare roz”.

În acest peisaj rupt parcă dintr-un film despre America industrială, fiica remarcă „spălarea pe creier” pe care o practică USL-ul. Tatăl îi cere să nu îi ţină teorii despre Băsescu. Ea spune că Băsescu şi acoliţii lui sunt o soluţie mai bună decât USL-ul. „Tu ştii ce mi-a făcut Băsescu mie? Hai, că e criză, mi-a tăiat salariul, de-am ajuns după 35 de ani c-un salariu de mizerie, da’ de ce-n cartea de muncă mi-au trecut altceva? Io la pensie ce fac?”, e reacţia lui.

Maria vrea să îl facă să înţeleagă că nu Băsescu a făcut asta, dar tatăl îi taie elanul: „tu o ţii una şi bună cu libertatea, de-acolo din turnul tău de fildeş, cu viaţa ta boemă, în timp ce noi, în orăşelul ăsta care-a murit, ne-o luăm la popou”. Pe urmă îi spune ce probleme are mama din cauza frământărilor politice. Iar în final, când Maria îşi reclamă idealismul de la el, conchide:  „asta s-o ştii de la mine: în filme e ca-n viaţă, da-n viaţă nu-i ca-n filme”.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite