Lucian Boia, istoric: „Istoria ne-a învăţat să fim neserioşi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Profesorul Lucian Boia crede că românii de azi nu iau lucrurile în serios şi nu au simţ civic pentru că au fost constrânşi, de-a lungul timpului, să caute soluţii personale pentru a supravieţui.

Nu de puţine ori auzim în jurul nostru vorbindu-se, cu iritare, despre defectele românilor. Să fie acestea „defecte naţionale", „de structură" sau consecinţe ale vremurilor pe care le-am trăit? Sunt corectabile sau ireversibile? Pentru a ne lămuri cât de cât asupra acestei teme controversate, am găsit potrivit să o supunem analizei unui istoric de calibru.

Şi săptămâna trecută v-am oferit, tot în aceste pagini, aprecierile profesorului Boia despre neajunsurile tipului de societate pe care ni l-am însuşit, despre reflexul de supunere aparentă a românului şi despre „flexibilitatea" elitelor. Astăzi vă propunem alte câteva idei, amintiri şi convingeri despre România, în speranţa că, adunate la un loc, pot stimula autocunoaşterea - condiţie necesară pentru evoluţia oricărei societăţi.

„Adevărul": Domnule profesor, ce vă nemulţumeşte cel mai mult în societatea românească de astăzi?

Lucian Boia: Mă nemulţumeşte, de pildă, neseriozitatea. Şi nu mă refer la genetică, mă refer la un rezultat al istoriei. Cred că românii sunt oameni serioşi, în esenţa lor. Totuşi, românul e obişnuit să vorbească în gol, vezi şi discursul nostru politic, românul e obişnuit să mimeze că face nişte lucruri şi, în loc să le facă bine, le face prost, chiar cu acelaşi efort. Dar dacă tot îţi pierzi vremea cu ceva, măcar să iasă ceva bun, nu ceva rău. Românul nu are simţ civic aproape deloc şi e greu să construieşti în România. Românul nu ia lucrurile în serios. Cu siguranţă că istoria l-a învăţat să nu le ia. A fost atât de multă instabilitate în zona asta... Când începuse să se pună treaba la punct, a venit comunismul care i-a învăţat pe oameni să mintă, să se prefacă şi să caute soluţii personale de ieşire din realitate şi cred că toate acestea dau o stare de neseriozitate. Nu vedeţi că la noi nu se poate construi nimic ca lumea!? Şi când se fac nişte lucruri, te întrebi uneori - îmi pare rău că spun asta! - dacă românii n-au cumva un deficit de inteligenţă. Dar spun asta tocmai fiindcă ştiu că nu au. Dar dacă nu e deficit de inteligenţă, e deficit de altceva.

De ce anume?

De pildă, m-am uitat uluit la ce înseamnă, în versiunea finală adoptată, Legea lustraţiei. Nu se poate aşa ceva! E de un ridicol absolut. Mai întâi, dai o astfel de lege după 20 şi ceva de ani, când deja nu mai are aproape nicio valoare. După aceea, scoţi în afară tot felul de categorii fiindcă vrei să menajezi nişte oameni: vechii UTC-işti nu intră în discuţie, diplomaţii nu intră în discuţie. În al treilea rând, legea nu funcţionează pentru cei aleşi, ci pentru cei numiţi. Aşadar, dacă ai fost activist comunist, poţi să vii în fruntea României, dar nu poţi să devii consilier al preşedintelui României. Totul e de un ridicol cumplit. Şi sunt lucruri făcute, aparent, cu seriozitate. De asta spun: românii sunt neserioşi.

Aveam nevoie de o lege a lustraţiei, în acest moment?

Părerea mea este că am fi avut nevoie în primii ani după 1989. După 20 şi ceva de ani, bănuiesc că nu mai avem nevoie. Dar hai să zicem că puţină nevoie ar mai fi, dar atunci fă-o completă! Nu o face în bătaie de joc!

Aţi crescut într-o familie de intelectuali formaţi în perioada interbelică. Care ar fi diferenţa - aşa cum aţi perceput-o dumneavoastră - între intelectualul interbelic şi intelectualul zilelor noastre?

Eu cred că intelectualul interbelic nu avea obişnuinţa de a minţi. Cred că trăia într-o societate care se maturizase suficient în ceea ce priveşte democraţia şi nivelul cultural. Cred că oamenii erau mult mai corecţi în a-şi afirma punctele de vedere. Comunismul i-a învăţat pe oameni să mintă şi acum oamenii tot aşa sunt. Adevărul nu e ceea ce-i caracterizează în modul cum se exprimă.

Dar aţi afirmat cândva că „tot adevărul nu e spus niciodată".

Tot adevărul! Nici nu ne duce mintea să spunem tot adevărul.

Pot fi culpabili intelectualii noştri pentru faptul că le e frică să spună adevărul?

Da. Nu spun că intelectualii noştri ar trebui să fie mai prezenţi în arena publică, fiindcă atunci aş fi dat eu ca exemplu contrar. Eu nu mă angajez direct în treburile astea şi nici nu cred că intelectualul e bun pentru politică. Cred că intelectualul e mai curând prost pentru politică şi că politica e firesc să devină un domeniu specializat.

Dar intelectualul poate „trage de mânecă"...

Păi, asta e problema! Cred că intelectualul trebuie să aibă permanent o atitudine. După cum funcţia lui nu e să facă politică. Funcţia intelectualului e să observe ce se întâmplă în jur, inclusiv în zona politică, şi să critice. Fiindcă un intelectual care stă toată ziua şi laudă... Asta poate să facă oricine. Nu zic să critice în mod sistematic, în mod nedrept, dar cred că funcţia majoră a intelectualului este o funcţie critică. Dacă nu-ţi exerciţi funcţia asta critică, nu eşti intelectual în sensul înalt al termenului. Poţi să ai diplomele respective şi să fii, mă rog, un profesionist într-un anumit domeniu. Cred că intelectualul trebuie să spună drept ceea ce crede, chiar cu riscul de a greşi. Şi asta a fost atitudinea intelectualilor interbelici de care m-am ocupat. Sigur, au putut să greşească.

Aţi fost foarte criticat de către intelectualii de azi pentru ceea ce aţi scris despre intelectualii interbelici...

Nu ştiu dacă am fost foarte criticat.

S-au recunoscut cumva, unii dintre ei, în ceea ce aţi scris în „Capcanele istoriei"?

Nu ştiu. Asta nu pot s-o spun eu. Dar să ştiţi că n-am fost atât de criticat. Au fost şi câteva reacţii mai critice, mai dure. Dar dacă nu-i place cuiva deloc ceea ce am scris eu, ce pot să spun decât că persoana respectivă ar trebui să scrie ea cartea. Eu am scris-o, am gândit-o într-un anumit fel. În rest, criticile mi se par normale. Chiar nu-mi place un articol sută la sută laudativ la adresa vreunei cărţi de-ale mele. Mi s-ar părea un articol aranjat. Să ştiţi că, adunând tot ce s-a scris despre cartea asta, am constatat că, în general, s-a scris panoramic şi cu destule elogii.

Aţi folosit un ton foarte ironic în „Capcanele istoriei"...

Bine, dar mai sunt şi ironic, aşa sunt eu, pot să fiu şi la adresa mea ironic. O să vedeţi că acum va apărea o carte de interviuri unde vorbesc despre mine şi cred că am ironii şi la adresa mea. Bun, e felul meu de a mă exprima, acum ce vreţi? Dar n-am fost rău cu intelectualii, n-am fost nedrept. Şi, până la urmă, am arătat ce s-a întâmplat. Eu îi înţeleg. Nu spun în totalitate şi nu pe toţi. Unii au dovedit o lipsă flagrantă de caracter. Dar au fost şi foarte dezorientaţi. În câţiva ani, în România s-a trecut de la o extremă la alta. În zece ani sunt şapte regimuri politice care se schimbă.
Şi atunci şi bieţii intelectuali sunt depăşiţi. Îşi mai apără şi pielea, încearcă să se adapteze.

„Despre viitor se spun doar prostii"

Efectele „democraţiei noastre imperfecte" sunt benefice pentru cei mulţi, în comparaţie cu efectele democraţiei interbelice?

În perioada interbelică există, totuşi, o arhistare de asediu, o cenzură a presei şi, până la urmă, se vede rezultatul. Ce s-a întâmplat atunci e o democraţie care a sfârşit rău. A sfârşit în dictaturi, în România şi aproape în întreaga Europă. În ceea ce-i priveşte pe cei mulţi, nu ştiu. Cred însă că, în toate planurile democraţiei actuale, căreia îi văd marile imperfecţiuni, este ceva mai bine. Eu nu cred foarte tare într-o realitate deplină a democraţiei, dar aşa cum e democraţia de azi, este mai avansată decât democraţia interbelică. Sper că nu va sfârşi atât de prost cum a sfârşit democraţia interbelică. Aceasta din urmă a sfârşit lamentabil în întreaga Europă.

Se spune că istoria se repetă...

În anii '30, într-o lume românească destul de imperfectă, erai tentat, ca intelectual şi ca tânăr, mai ales, să schimbi acea lume. Atitudinea tinerilor intelectuali de atunci este explicabilă - şi a celor de extremă-dreaptă, dar şi a celor de extremă-stângă. În ultimii ani nu s-a mai vorbit despre Stânga interbelică, pentru că s-a putut vorbi liber despre Dreapta interbelică. Dar exista în anii '30 şi o Stângă interbelică, care este foarte prezentă şi unde se spuneau şi lucruri interesante. Bun, sunt oameni care vor să schimbe România de astăzi. Sigur că e justificat acest lucru, dar de la un punct încolo e periculos. Ajungi, în cele din urmă, la extreme.

Malraux spunea că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc". Sunteţi de acord?

Nu cred că, în ceea ce priveşte civilizaţia noastră, avem un secol religios. Ceea ce constat este tocmai evacuarea din mintea omului contemporan a oricăror ţeluri mai înalte, fie ele şi utopice.

Nu e cumva o aparenţă care ar putea duce la o schimbare radicală?

A, păi o schimbare radicală fiţi fără grijă că va fi! Dar eu nu ştiu cum va fi schimbarea asta radicală. Ce se întâmplă în epoca noastră? Mai întâi este o accelerare fără precedent a istoriei. Şi aşa, viitorul nu are cum să fie prevăzut. Despre viitor, în general, se spun doar prostii. Asta se observă când te întâlneşti cu viitorul respectiv, viitor care, de fiecare dată, se încăpăţânează să fie cu totul altfel decât ni-l imaginăm noi. Însă ceea ce putem spune fără să greşim este că istoria merge tot mai repede şi că lucrurile se schimbă tot mai repede şi tot mai radical. În al doilea rând, rămâne de văzut ce se va întâmpla cu raportul dintre civilizaţii. Când ceilalţi vor ajunge la nivelul cunoştinţelor şi tehnologiilor occidentale, se va petrece un fenomen de egalizare, iar acest fenomen joacă deja împotriva Europei.

"Ceea ce putem spune fără să greşim este că istoria merge tot mai repede şi că lucrurile se schimbă tot mai radical."

Când ne-a fost cel mai bineCând ne-a fost cel mai bine

Ce-aş semnala ca fiind cea mai bună epocă din istoria românilor începe puţin după prima Unire şi se sfârşeşte puţin înainte de a doua. Adică este epoca lui Carol I, care a avut şi ea neajunsurile ei şi care a avut, din păcate, evenimentul sângeros al Răscoalei din 1907. Aşa că n-a fost nici ea perfectă. Însă epoca lui Carol I, cei 48 de ani sunt anii cei mai echilibraţi şi cei mai coerenţi, cu un progres, poate nu spectaculos, dar continuu. Asta mi se pare cea mai glorioasă, dacă ar fi să aleg o perioadă. Mai găsiţi dumneavoastră 48 de ani, adică o jumătate de secol de progres?

Când ne-a fost cel mai rău

În mod ironic, comunismul, care a avut menirea să-i aducă pe oameni împreună - pentru că ceea ce conta în comunism, la nivelul discursului, era colectivitatea -, i-a făcut pe oameni să fie foarte individualişti, să fie sălbatic de individualişti. Fiindcă aici şi-au găsit scăparea: să se descurce fiecare pe cont propriu şi să nu mai creadă în nimic. De aici şi individualismul ăsta care caracterizează în continuare societatea românească. De aici minciuna care este prezentă. Suntem o societate care prezintă încă multe note false. Şi asta nu era neapărat „tradiţional românesc".

"Cel mai nefast moment din istoria noastră e comunismul, care i-a făcut pe oameni să fie sălbatic de individualişti."

„Democraţia nu poate fi decât imperfectă"

Stăteam mai bine decât acum cu democraţia în perioada interbelică?

Noi suntem tentaţi să idealizăm democraţia interbelică. Trebuie spus şi cred că e foarte corect s-o spunem: democraţia noastră de astăzi, în România, cu marile ei imperfecţiuni - pe care le are democraţia, în general -, e mai avansată. Şi democraţia occidentală e imperfectă şi orice democraţie e imperfectă, pentru simplul motiv că nu poate să existe altfel de democraţie decât imperfectă. Altminteri, democraţia este un mit. Am scris cândva o carte...

„Mitul democraţiei", apărută în 2003...

Bun. Democraţia ar însemna suveranitatea poporului, libertate şi egalitate. Păi, cum să le ai pe toate astea şi în cea mai mare măsură? Bineînţeles că nu poţi să le ai decât parţial şi unele se bat cap în cap. Libertatea şi egalitatea nu se înţeleg prea bine. Cu cât vrei mai multă libertate, cu atât o să ai mai puţină egalitate şi cu cât faci mai multă egalitate, vezi comunismul!, o să ai mai puţină libertate. Deci lucrurile nu sunt simple nici în democraţiile cele mai avansate. Oricum, aceste democraţii sunt imperfecte. La noi, democraţia este şi mai imperfectă, dar aşa imperfectă cum e, democraţia românească de astăzi este „mai democratică" decât cea din perioada interbelică.

Aşadar, stăm mai bine decât ne imaginăm, din punct de vedere al libertăţilor?

Da, din punct de vedere al libertăţilor, stăm mai bine. Nu stăm mai bine din punct de vedere al mentalităţilor. Deci, problema nu e că n-ai avea libertate. Problema e că românul nu e deocamdată capabil să gestioneze cum se cade libertatea asta.

Carte de vizită

- Lucian Boia s-a născut la 1 februarie 1944, la Bucureşti.
- Este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, având 45 de ani de carieră universitară.
- A fost secretar general şi vicepreşedinte (1980-1990) al Comisiei internaţionale de istorie a istoriografiei.
- A devenit foarte cunoscut şi apreciat în spaţiul public românesc după apariţia lucrării sale „Istorie şi mit în conştiinţa românească" (1997).
- A adus noi interpretări cu privire la istoria Occidentului şi a Franţei.
- Opera sa, foarte amplă şi variată, cuprinde titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză şi germană.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite