Liderii Revoluţiei, instruiţi peste hotare

Liderii Revoluţiei, instruiţi peste  hotare

Cazimir Ionescu, la 22 de ani de la Revoluţie

Înainte de a-şi juca rolul în Revoluţia română, inginerul Cazimir Ionescu şi regizorul Sergiu Nicolaescu au mers să observe prăbuşirea comunismului în alte state din blocul sovietic. Cazimir Ionescu şi Sergiu Nicolaescu au fost doi dintre cei mai importanţi oameni ai grupului care a luat puterea în decembrie 1989.

Ştiri pe aceeaşi temă

Au vorbit la Televiziune şi la balconul Comitetului Central al PCR, au fost părtaşi la toate deciziile importante ale acelor zile şi s-au ales cu funcţii importante în noul regim. Întâmplător sau nu, cu puţin timp înainte de Revoluţie, amândoi au fost plecaţi peste hotare tocmai în locuri unde blocul comunist îşi trăia momentele de agonie.

Sergiu Nicolaescu a plecat în toamna lui '89 în Berlinul de Vest şi s-a întors în decembrie, cu câteva zile înainte de izbucnirea Revoluţiei în România. Regizorul a asistat la momentul istoric al căderii Zidului Berlinului: „Eram la 15 metri de Poarta Brandenburg şi am văzut ce poate să însemne surpriza".

Acesta spune că a fost în Germania Federală, întrucât avea de făcut acolo nişte filmări, dar nu poate explica în mod coerent la ce proiecte a lucrat în acea perioadă şi nu există în biografia sa niciun film turnat la sfârşitul lui '89 care să fi avut filmări în RFG.

Cel puţin la fel de interesantă este şi povestea lui Cazimir Ionescu, care în 1989 a fost plecat în Polonia, de unde s-a întors cu sfaturi preţioase despre cum trebuie să acţioneze pentru a contribui la prăbuşirea regimului ceauşist. Acesta vorbeşte deschis despre escapada făcută peste hotare cu puţin timp înaintea evenimentelor din decembrie şi recunoaşte că a intrat în contact cu membri ai Solidarităţii poloneze (n.r. - mişcare anticomunistă condusă de celebrul Lech Walesa).

„În Polonia m-am întâlnit cu nişte foşti colegi de facultate care erau în «Solidaritate». Ei mi-au spus: «La voi o să fie greu până apare o scânteie. Şi va fi şi mai greu dacă izbucneşte într-un singur loc. Trebuie neapărat să se răspândească, să izbucnească simultan în cel puţin opt‑zece localităţi mari din ţară. Pentru asta, la voi nu e posibil să faceţi cum am făcut noi, care am scris pe trenuri mesaje şi circulând au răspândit». Ei ştiau cât de vigilentă e Securitatea la noi, că făcuseră studenţia aici şi fuseseră şi arestaţi pentru un dolar. Mi-au spus că, la noi, singura soluţie ar fi ca cineva să pătrundă cineva la radio sau la Televiziune şi să strige două fraze: «Români, a venit clipa! Ieşiţi în stradă, adunaţi-vă, ajutaţi-vă, acum sau niciodată!»". 

„Cuvintele polonezilor îmi răsunau în cap"

La 22 decembrie 1989, Cazi­mir Ionescu s-a numărat printre cei care au pătruns în Televiziunea Română şi au făcut primul anunţ către ţară. El recunoaşte că acţiunile sale din zilele Revoluţiei s-au bazat pe ceea ce învăţase în Polonia: „Cuvintele polonezilor îmi răsunau în cap în momentul în care am ieşit în stradă încă din 21 decembrie şi eu asta am făcut: am pendulat între radio şi Televiziune cu speranţa că reuşesc să găsesc o soluţie, să găsesc fisura. Ce am căutat eu în Polonia? Bineînţeles că pentru asta m-am dus: ştiam ce e acolo, voiam să văd".

Când este întrebat cum a reuşit să plece din ţară într-o perioadă în care acest lucru era aproape imposibil, Cazimir Ionescu livrează o poveste foarte puţin credibilă. „Eu mai mergeam la Braşov în weekend şi mă vedeam cu toţi prietenii, majoritatea ziarişti. În studenţie am scos o revistă şi apoi am scris articole pentru revista «Magazin», pentru «Amfiteatru», pentru ziarul «Drum nou». Ne-am adunat la cârciumă şi unul spunea că un ziar din oraşul polonez Zelena Gora a publicat două pagini despre Braşov şi trebuie să scriem şi noi despre ei. Trebuie să plece cineva acolo, dar eu n-aş pleca, zice el, în condiţiile de acum e mai bine să nu vezi şi să nu ştii nimic. Eu, care eram cu bube, zic «dom'le, eu aş pleca», îmi doream să mă văd şi cu foştii colegi. «Dacă voi îmi aranjaţi cu viza şi delegaţia, eu plec». Redactorul-şef de la ziarul «Drum nou» era membru în Comitetul Politic Judeţean, asta a fost şansa mea. Că ăsta s-a dus direct sus şi a cerut o viză să plece cineva să scrie, că e o înfrăţire cu Zelena Gora. De aia mi-au dat drumul, că n-a ajuns la securistul de jos. Era chiar în toamna lui '89, luna octombrie sau noiembrie".

Cu autostopul prin Europa

Deşi Cazimir Ionescu susţine că a putut să plece din ţară ca trimis al ziarului „Drum nou" pentru a redacta un articol amplu despre oraşul Zelena Gora în baza unui parteneriat, în publicaţia braşoveană nu a apărut niciun articol de acest fel. „Articolul meu nu s-a mai publicat. De ce? Mă mai întrebaţi de ce? Probabil că au considerat că nu e oportun să scriem despre Polonia în momentul ăla. Probabil că se dezmeticiseră, presa era controlată", spune Cazimir Ionescu.

Mai mult, el afirmă că pe baza delegaţiei primite de la ziar a reuşit să viziteze mai multe ţări din estul Europei: „Am ajuns în Polonia şi primul gând a fost să mă întâlnesc cu colegii de facultate. Erau şi ei despărţiţi, nu erau de aceeaşi parte a baricadei. Unii erau cu «Solidaritatea», alţii nu. M-am oprit mai întâi în Varşovia, la ei, după aceea m-am dus unde aveam delegaţie, la Zelena Gora. Îmi luasem concediu vreo zece zile, aşa că din Polonia am trecut prin RDG, prin Ungaria, ca să casc şi eu ochii. Cu trenul, cu autostopul, cum am putut".

Cine l-a trimis pe Cazimir Ionescu în Polonia?

Vizita făcută de Cazimir Ionescu în Polonia cu puţin timp înainte de izbucnirea Revoluţiei este cu atât mai suspectă cu cât ziariştii care lucrau în 1989 la ziarul braşovean „Drum nou" dezmint cu vehemenţă povestea lui. „Nu a existat aşa ceva. Într-adevăr, noi aveam nişte schimburi cu Polonia şi au fost ziarişti de la noi care au plecat acolo în anii '80, dar Cazimir Ionescu nu a plecat niciodată trimis de noi. Nici nu îl cunoşteam în acea perioadă", ne-a declarat Ioan Popa, care în 1989 era redactor-şef la „Drum nou".

Cazimir Ionescu (stânga) a urlat la Revoluţie   Foto: captură TVR



Adrian Teacă, redactor la aceeaşi publicaţie în perioada comunistă, este la fel de categoric: „N-avea cum să-l trimită pe el Partidul în altă ţară ca ziarist, din moment ce nu lucra la ziar. Nici colaborator nu ştiu să fi fost, poate a scris vreodată, aşa întâmplător. Eu lucram la «Drum nou» din '72, eram o mână de oameni în redacţie, ştiam cine pleacă şi cum. E exclus să fi plecat Cazimir Ionescu în Polonia trimis de «Drum nou». Minte dacă spune aşa ceva. Au fost nişte schimburi de experienţă şi au plecat nişte oameni de la noi în Polonia, dar nu în '89, ci mai devreme. Cei care plecau aveau dosare, erau verificaţi. Tocmai de aceea nu avea cum să plece altcineva, pentru că nu se pleca oricum".

„Poate a plecat pe altă filieră"

Eduard Huidan este unul dintre ziariştii de la „Drum nou" care înainte de 1989 a plecat într-o delegaţie în Polonia ca urmare a unui schimb de experienţă cu o publicaţie din ţara respectivă. „Eu am fost în 1976 în Polonia, într-un schimb de experienţă, dar atunci era o politică mai deschisă. După '80-'85 s-a terminat cu schimburile şi nu-mi amintesc să mai fi plecat cineva de la «Drum nou» în altă ţară, cu atât mai puţin un colaborator. Oricum, eu când am fost atunci am avut un program stabilit dinainte, nu puteam să facem ce voiam, cum zice Cazimir Ionescu că s-a plimbat şi pe la Varşovia, şi prin Ungaria. Asta e o glumă.

Nu are cum să fie adevărat că a fost trimis de ziar. Poate a plecat pe altă filieră", afirmă Huidan. Acesta crede că întreaga argumentaţie a lui Cazimir Ionescu este total lipsită de credibilitate: „Eu pe Cazimir Ionescu nu l-am văzut niciodată la noi în redacţie, n-a fost nici măcar colaborator. E o mare minciună ce spune el. Povestea asta că i se propunea lui la cârciumă o deplasare în altă ţară nu este deloc credibilă. Nu ştiţi cum erau vremurile atunci? Erau necesare aprobări peste aprobări ca să pleci din ţară ca ziarist. Nu aveau cum să trimită un colaborator".

"E exclus să fi plecat Cazimir Ionescu în Polonia trimis de «Drum nou». Minte dacă spune aşa ceva. Au fost nişte schimburi de experienţă şi au plecat nişte oameni de la noi în Polonia, dar nu în '89, ci mai devreme."
Adrian Teacă
fost redactor la „Drum nou"

Brucan, la Moscova şi Washington

Silviu Brucan, unul dintre păpuşarii Revoluţiei   Foto: Adevărul


Silviu Brucan, un alt personaj important din zilele Revoluţiei, după unii cel mai important, a făcut la rândul său mai multe călătorii importante în perioada premergătoare evenimentelor din 1989. Cu toate că Nicolae Ceauşescu îl exilase în cartierul bucureştean Dămăroaia, Brucan a plecat din ţară cu acordul Securităţii în octombrie-noiembrie 1988, vizitând Washingtonul, Londra şi Moscova. În cazul său lucrurile sunt cât se poate de clare şi este evident că aceste călătorii ale lui Silviu Brucan au avut o legătură strânsă cu prăbuşirea regimului Ceauşescu. La Moscova, el s-a întâlnit cu însuşi Mihail Gorbaciov, conducătorul Uniunii Sovietice. 

În anturajul unui ofiţer de contrainformaţii

Biografia lui Cazimir Ionescu este una foarte interesantă pentru cum mergeau lucrurile în perioada comunistă. A absolvit două facultăţi, lucru foarte dificil înainte de 1989, s-a căsătorit cu fata unui general din Academia Militară şi a legat prietenii strânse cu copiii unor ofiţeri de informaţii.

Cu toate acestea, el spune că a fost o victimă a sistemului: „Securitatea m-a anchetat ani la rând. Abia recent, când mi-am văzut dosarul, am aflat pentru ce. Făceam parte dintr-un grup care trebuia să ajute la arestarea şi eventual lichidarea colonelului Şimon, şeful contrainformaţiilor militare de la München, care descoperise că Pacepa e agent dublu. Când eram student m-am împrietenit cu fraţii Şimon, mergeam la ei acasă, dar nu i-am întrebat ce face tatăl lor. S-a întâmplat că el a adus fotografii cu Pacepa de la întâlnirile cu cei de la CIA şi astea au ajuns la Ceauşescu. Numai că în biroul lui Ceauşescu intra «tovarăşa», care a găsit raportul, a decretat că e o minciună şi a ordonat să fie lichidat Şimon. Şi toţi oamenii din anturajul lui Şimon au fost băgaţi în anchetă ca să prindă un fir şi să-l lichideze. Şi eu eram pe lista aia. De unde să-mi imaginez? Eram un amărât de inginer".

Deşi vizita sa în Polonia naşte multe semne de între­bare, Cazimir Ionescu neagă orice legătură cu Securitatea, cu vreun serviciu de informaţii străin sau cu vreun grup de complot organizat pentru a-l răsturna pe Ceauşescu. „Securitatea mi-a băgat sub nas să semnez, să mă facă informator, dar educaţia mea anticomunistă m-a făcut să refuz", spune Ionescu.

În acelaşi registru, Sergiu Nicolaescu spune că vizita sa în Germania n-a avut nicio legătură cu Revoluţia şi că n-a intrat în niciun fel de contact cu vreun serviciu secret.

Nicolaescu, contacte cu trei ambasade

Sergiu Nicolaescu, un revoluţionar cu multe secrete  Foto: Adevărul



„N-am fost în viaţa mea nici măcar întrebat de cineva dacă vreau să fiu spion. Nici în Franţa, nici în Germania. Singurele contacte ilegale pe care le-am avut au fost următoarele: am vorbit cu ambasadorii Americii şi Franţei în România. Pe ăştia doi i-am prevenit că sunt împotriva lui Ceauşescu. Cu ambasadorul american am vorbit chiar în timpul premierei filmului „Mircea", în sala de cinema, în 1989. În timpul proiecţiei m-am dus lângă el şi i-am spus că sunt împotriva lui Ceauşescu. Cu ambasadorul Franţei am vorbit în decembrie 1989".

La 22 decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu a ascuns două arme la un vecin şi prieten de-al său, un anume domn Mertens, care făcea parte din corpul diplomatic al ambasadei germane la Bucureşti. „Locuia vizavi de mine. Mai schimbam cuvinte şi el cunoştea poziţia mea faţă de regimul Ceauşescu. Domnul Mertens a luat armele şi mi-a promis că le duce la ambasada germană şi că, dacă se întâmplă ceva, mi-aş putea găsi refugiul în ambasada germană", declara Sergiu Nicolaescu în 1990.

citeste totul despre: