Liceanca plăpândă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când eram eu student, o fată de liceu a ajuns foarte cunoscută în mai toate comunităţile studenţeşti din Bucureşti, şi chiar mult dincolo de ele. Pentru că era frumoasă foarte, pentru că sute de studenţi, şi chiar mai multe personalităţi ale vremii şi-au încercat norocul şi i-au făcut curte. Dar, mai ales, pentru că niciunul nu a reuşit vreodată să se apropie măcar puţin de inima plăpândei liceene.

Citise şi citea mai mult decât un sfert de grupă de studenţi de la noi de la Universitate, sau decât una întreagă de la Politehnică. Era foarte deşteaptă, şi e în continuare unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-am cunoscut îndeaproape şi i-am atins cu mâna. Gramatică, în mod special, ştia mai multă decât oricare student de anul întâi de la Litere, şi chiar decât unii din anii mai mari. Şi putea să vorbească o oră, sau două, sau trei despre un lucru fără să repete ceva. Şi fără ca vreunul dintre cei care o ascultau sa vrea să schimbe subiectul.

Nu avusese niciodată un prieten sau vreo relaţie de natură cât de cât sentimentală cu un reprezentant al părţii bărbăteşti, oricare ar fi fost acela. Dar dorea foarte tare să aibă, nu ţinea câtuşi de puţin să fie originală şi din acest punct de vedere.

Aşa că nu refuza niciun avans, de orice fel ar fi fost el şi de oriunde ar fi venit. Dacă îi făcea cineva vreun semn oarecare, cu ochiul, cu mâna, cu fluieratul, cu zâmbetul sau cu vorba, se oprea, se întorcea către el şi-l întreba, în modul cel mai natural cu putinţă, de ce mi-ai făcut semn, vrei să ai o relaţie cu mine? Sigur, câţiva se speriau chiar din acel moment şi abandonau, spuneau că nu au făcut ei vreun semn, că i s-a părut. Ea le zâmbea şi pleca mai departe.

Dar alţii continuau, surprinşi şi voioşi de norocul care părea să fi dat peste ei. Da, sigur, domnişoară! Şi să ajungem să ne cunoaştem, continua firava făptură, să vorbim, să ne plimbăm, să ne ţinem de mână, să facem sex după aceea? Da, da, da, da! Bine, sigur, sună interesant, zicea ea, hai să ne aşezăm şi să vedem cum începem!

În acest moment, la unii încolţeau deja primele bănuieli, dar nu se puteau abţine să continue. Şi întotdeauna prelua ea discuţia: hai să vedem, când noi doi vom discuta, despre ce vom vorbi? Aăăă... păi...despre vacanţe, călătorii? Ah, nu, eu nu prea călătoresc, nici nu-mi place, mă plimb doar pe stradă şi în rest stau mai mult în casă, nu cred că am putea vorbi prea multe despre asta. Despre muzică, atunci? Şi ce să vorbim noi despre muzică? Păi tu îmi spui ce muzică îţi place, îţi spun şi eu ce îmi place... Sigur, zicem, dar asta o facem repede, în cinci minute am epuizat subiectul! Şi după aceea ce facem? Păi... ăăă... ascultăm muzică! Cum ascultăm? Păi punem magnetofonul să cânte şi noi ascultăm. Putem să ne punem şi căşti, dacă vrei. Dar eu nu ascult muzică la magnetofon. Am încercat de câteva ori şi nu prea am avut stare. Dar tu ce muzică asculţi, când asculţi, şi la ce? Eu mă duc la Ateneu, şi destul de des şi la Sala Radio... Dar hai să schimbăm subiectul, să încercăm să avansăm. Ştii bine gramatica, ai un vocabular bogat, ai un discurs coerent şi expresiv, ca să nu mă plictisesc ascultându-te o jumătate de ceas fără să trebuiască să te întrerup sau să cer detalii nenecesare?

Sigur, multe discuţii erau abandonate în diverse puncte chiar de către interlocutorii ei, când îşi dădeau seama în ce s-au băgat. Dar celelalte erau oprite concluziv chiar de către ea: uite, se pare că ştii mai puţine decât ştiu eu, aşa că nu cred că te-aş putea asculta cu atenţie prea multă vreme. Iar dacă aş vorbi eu mai mult, de-ale mele, cred că te-ai plictisi mai repede decât mine. Or, aşa, doar să ne plimbăm ţinându-ne de mână şi să facem sex din când în când, m-ar plictisi pe mine. Nu cred că o să meargă, îmi pare rău...

Uneori îl mai lăsa pe curtezan să insiste. Uite, văd că eşti convins că am putea avea o relaţie chiar dacă nu am avea prea multe de discutat. E posibil, nu zic nu, şi nici nu am o atât de mare problemă cu asta. În fond, pot să citesc şi să vorbesc cu mine însămi, sau cu alţii. Dar să vedem cum e când te apropii de mine. Hai, îmbrăţişează-mă, să văd ce simt...

De-a lungul anilor, câţiva au trecut de proba teoretică, însă de proba tactilă niciunul. Era tristă, se resemnase cu gândul că nu va simţi niciodată nimic şi că nu-şi va găsi vreodată un bărbat. Dar a simţit din plin pe la patruzeci şi ceva, când nu se mai aştepta nimeni dintre cei care o cunoşteam bine.

Mi-am adus aminte de ea tot discutând zilele acestea despre cum îşi găsesc bărbaţii femei şi femeile bărbaţi, şi mă întrebam la ce categorie ar fi trebuit încadrată astăzi? La hărţuiţi sau la hărţuitori? Cine pe cine ar trebui să dea în judecată? Sau să fie creată o încadrare nouă?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite