După două secole şi jumătate, această afirmaţia continuă să developeze una dintre problemele profunde ale societăţii umane. Presa liberă, gândită ca o formă de exprimare publică, neîngrădită, a diferitelor opinii, unele dintre ele aflate chiar în opoziţie/competiţie, dar cu scopul de a cataliza dezbaterea publică şi, prin aceasta, de a sluji interesul general/public, a fost şi se află şi azi sub tirul unor „interese alternative”, dornice să ţină sub perdea adevăruri deranjante sau să distragă atenţia de la problemele reale ale societăţii: nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, corupţia, proasta gestionare a treburilor guvernamentale, protejarea unor grupuri ilegitime în detrimentul interesului general etc.

De-a lungul secolelor, libertatea presei a fost în conflict deschis cu cenzura regimurilor totalitare, însă, mai devreme sau mai târziu, exprimarea liberă a cetăţenilor a condus la doborârea acestor regimuri. Dar riscurile asociate presei libere există şi în regimurile catalogate drept „democratice”. Din păcate, istoria recentă ne arată că încercările de atenuare/neutralizare a spiritului critic, exprimat în spaţiul public, pot îmbrăca forme diverse, de la „tehnicalităţi procedurale”, care pot descuraja o atitudine exigentă din partea unei instituţii de presă – restricţionarea accesului la informaţiile publice, eventual prin chichiţe legislative, cumpărarea de „indulgenţe”, care se poate face oficial, prin diferite scheme mascate de ajutor financiar, sau neoficial, prin încercarea de mituire, cumpărarea (oficial sau prin interpuşi) de acţiuni, urmată de încercarea de a impune un anumit conţinut editorial, condiţionarea unor contracte de publicitate de conţinutul editorial etc. –, până la atacuri violente la adresa jurnaliştilor.

Uneori, acest ultim instrument – violenţa –, folosit împotriva unei întregi redacţii, sau punctual împotriva unui singur jurnalist, merge până la eliminarea fizică a acelor „încăpăţânaţi”, care nu vor să tacă. Exemplele recente din ţări precum Arabia Saudită, Bulgaria, Egipt, Malta, Mexic, Slovacia, Turcia etc., unele dintre ele documentate de autorităţi şi recunoscute ca fiind crime deliberate împotriva unor jurnalişti, nu au cum să nu ne îngrijoreze. De altfel, Reporteri fără Frontiere şi UNESCO, prima, o organizaţie nonguvernamentală, în timp ce a doua este o organizaţie interguvernamentală, ambele activând la nivel global, atrag atenţia în mod constant că atacul asupra presei libere are dimensiuni inimaginabile, fiind un fenomen în creştere, de la an la an. Astfel, în 2018, numărul jurnaliştilor ucişi – 80 – este aproape dublu faţă de 2017, numărul celor aflaţi în închisoare este de ordinul miilor, iar numărul celor intimidaţi pentru a înceta să scrie este aproape imposibil de calculat.

Dar violenţele împotriva jurnaliştilor sunt rezultatul unui lung şir de cedări, care au loc fie pentru că nu se înţelege cu exactitate valoarea socială a muncii lor, fie se întreţine în mod deliberat / interesat un anumit cadru neclar, care permite politicului / economicului să exercite presiuni asupra presei.

Evident, constatarea şi analiza post-factum pot avea rolul lor. Dar, în acelaşi timp, este obligaţia noastră să încercăm să dăm soluţii, astfel încât orice comportament al unor politicieni şi/sau al unor grupuri de interese împotriva libertăţii de exprimare să fie identificat cât mai repede şi penalizat corespunzător. Acesta este motivul pentru care libertatea de exprimare este atent monitorizată de către diferite organizaţii naţionale şi internaţionale, în acest sens fiind dezvoltaţi indicatori specifici. Exemple sunt multe, dar aş reţine aici un document de o valoare deosebită, intitulat Media development indicators: a framework for assessing media development” ­- UNESCO 2008, în care sunt prezentate, într-o manieră integrată, elementele de care statul trebuie să ţină cont pentru a permite dezvoltarea unui mediu democratic de comunicare publică.

Din start trebuie spus că documentul nu este o abordare pro-jurnalişti şi anti-politicieni sau grupuri de interese, ci este un set de principii şi reguli, care să asigure libertatea de exprimare a fiecărui cetăţean, prin intermediul unei prese libere. Pentru aceasta avem nevoie de principii solide, care să se regăsească pe teren sub forma unor reglementări clare, aplicabile tuturor, inclusiv jurnaliştilor.

Nu am să respect structura documentului, care, prin complexitatea sa, ne-ar obliga la o detaliere, care ar depăşi cadrul acestui articol. Am să subliniez însă câteva dintre subiectele prezentate ca principii fundamentale, pe care ar trebui să le regăsim operaţionalizate în orice ţară democratică:

  1. Libertatea de exprimare este un bun public şi trebuie asigurată prin legi clare.
  2. Accesul la informaţii publice trebuie garantat prin lege.
  3. Indiferent de statutul instituţiilor de presă (finanţate din surse publice sau private), ele trebuie să se pună în slujba interesului public.
  4. Independenţa editorială trebuie garantată prin lege şi nu poate fi dependentă de acţionariat (stat sau privat) sau de politica de publicitate.
  5. Jurnaliştii au asigurat prin lege dreptul de a-şi proteja sursele.
  6. Statul sau alte entităţi economice, care deţin în proprietate instituţiile de presă, nu pot cenzura conţinutul editorial.
  7. Sistemul juridic face o distincţie clară între infracţiunile de drept civil – de exemplu defăimarea – şi specificul acţiunilor jurnalistice, inclusiv exprimarea unor opinii critice.
  8. Etica şi deontologia profesiei de jurnalist se autoreglementează şi nu pot face subiectul unor prevederi legale.
  9. Statul nu poate utiliza argumentul „securitate naţională” pentru a bloca sau altera sensul dezbaterilor publice pe un anumit subiect.
  10. Statul trebuie să asigure, printr-o legislaţie corespunzătoare, acces echitabil la canalele de comunicare în masă pentru toţi actorii sociali.
  11. Profesionalizarea domeniului comunicării publice (care face obiectul mai multor ştiinţe: comunicare publică, jurnalism, filosofie, ştiinţe politice, sociologie, antropologie, drept etc.) se face prin investiţii corespunzătoare în educaţie şi cercetare.

Aceste teme, dar şi multe altele, sunt larg dezbătute în şcolile de profil de la noi din ţară. Mulţi dintre politicienii actuali – unii dintre ei mi-au fost studenţi – au parcurs literatura relevantă pe acest subiect şi cunosc destul de bine principiile care guvernează un mediu democratic sănătos. Cu toate acestea, tendinţa de a controla canalele de comunicare publică, prin orice mijloace, revine periodic, cu obstinaţie, şi se manifestă ca un veritabil „Sindrom Nixon”. Efectele negative nu întârzie să se arate: alocări de fonduri netransparente către anumite zone ale presei, preluarea controlului societăţilor comerciale care deţin instituţii media, numirea unor apropiaţi / fideli politic în fruntea unor instituţii media deţinute de stat, denigrarea unor jurnalişti, iniţierea unor acte normative care să limiteze dreptul de exprimare al jurnaliştilor etc. 

Citiţi continuarea aici