De fapt, e dorinţa naturală de a fi respectaţi (cu sensul de apreciere) de către majoritate şi de cei cu care se luptă în toate felurile, de la trântă pe idei şi până la insurecţiile de stradă, de genul celor văzute în televizor în zilele acestea. Pentru mulţi dintre ei, acestea, demnitatea şi respectul din partea celorlalţi, sunt mai preţioase decât toate avantajele materiale câştigate la un loc. Tânjesc după ele, adesea subconştient, chiar fără să-şi dea seama.

Militantismul agresiv a avut aproape întotdeauna câştig de cauză în partea aceasta de lume în care suntem noi, cel puţin, în cultura iudeo-creştină. Au fost date legi care extind libertăţile civile şi drepturile în toate direcţiile: rasă, religie, vârstă, sex, migraţie, relaţii de muncă etc. Dar cred că sunt puţine cazurile în care au câştigat mai mult respect din partea celorlalţi doar în urma aplicării acestor legi, atât în ceea ce priveşte comunitatea pe ansamblu, cât şi fiecare membru al ei în parte.

Oamenii civilizaţi din „partea cealaltă“ au acceptat, s-au conformat, însă a respecta legea nu e totuna cu respectul pentru cel protejat. Mulţi fac confuzia asta, că dacă li se respectă drepturile înseamnă că sunt respectaţi ei, ca oameni. În continuare, respectul va trebui să fie câştigat de fiecare în parte, individual, şi suma lor va da respectul pentru grup. Nu invers. Legile îţi dau drepturi, libertăţi şi avantaje câte vrei, însă demnitatea şi admiraţia trebuie să ţi le câştigi singur. Şi asta pare să fie din ce în ce mai greu…