Legea adopţiei în România. Ce trebuie schimbat şi ce poate face statul pentru copiii din centrele de plasament

FOTO Shutterstock

Prin adopţie, copiii din centrele de plasament au şansa de a trăi şi de a creşte într-un cămin, în cadrul unei familii iubitoare, care să se preocupe de bunăstarea lor. Însă această „şansă” este, de multe ori, umbrită de diverşi factori, externi sau interni.

Din păcate, legea adopţiei din România are încă lacune, iar reglementările în vigoare îngreunează, de multe ori, integrarea unui copil adoptat în noua sa familie.

Căldura şi iubirea unui cămin nu sunt de ajuns pentru un copil dintr-un centru de plasament. Odată adoptat, el are nevoie de consiliere psihologică şi de monitorizare atentă. Sentimentul abandonului este o povară pentru mulţi copii care au fost lăsaţi în grija statului, aşa că un copil adoptat sau care aşteaptă să fie adoptat are nevoie de o îngrijire aparte şi de suport psihologic specializat, pentru ca procesul de adopţie şi integrarea într-o nouă familie să nu reprezinte o traumă în plus, ci să deschidă calea către o nouă viaţă.

La nivel de stat, reglementările din legea adopţiei sunt destul de clare, însă există încă anumite lacune care ar trebui corectate. Printre acestea: simplificarea procedurii de adopţie şi garantarea suportului psihologic pentru copil, în timpul şi după adopţie.

O procedură simplă de adopţie creşte şansa copiilor de a fi adoptaţi de la o vârstă fragedă

Privind din perspectiva unei familii care vrea să adopte un copil, un proces greoi de adopţie şi un timp îndelungat de aşteptare sunt factori care descurajează şi care scad, totodată, şansele să adopte un copil. De cealaltă parte, un proces de adopţie care durează extrem de mult este chinuitor şi pentru copil, care trece printr-un cumul de stări: de la nerăbdare la teamă şi chiar anxietate.

Un alt aspect extrem de important care trebuie luat în calcul aici este faptul că, din cauza procedurilor complicate, care necesită timp, mulţi copii sunt adoptaţi la o vârstă de 7, 8 sau chiar mai mulţi ani, când se apropie deja de vârsta adolescenţei.

Un adolescent trece prin numeroase schimbări, este o perioadă critică atât pentru tânăr, cât şi pentru părinţi, iar un eveniment perturbator – cum este, de exemplu, adopţia – nu ar face decât să destabilizeze şi mai rău copilul şi să îl împingă către sentimente şi reacţii extreme, îngreunând astfel adaptarea la un nou mediu.

Integrarea într-o nouă familie este preferabil să se facă de la o vârstă cât mai mică, în aşa fel încât copilul să nu fie „perturbat” de schimbările care se petrec în viaţa lui: o nouă familie, o nouă casă, o nouă grădiniţă/şcoală. Unui adolescent îi va fi mult mai greu să se adapteze şi să se integreze, motiv pentru care pot apărea reacţii emoţionale extreme: anxietate, teamă, furie.

Consilierea psihologică, instrument vital în procesul de adopţie a unui copil

Atât în timpul, cât şi după adopţie, copilul trebuie să beneficieze de consiliere psihologică de specialitate. Dacă vorbim despre un copil de un an, doi, trei, consilierea psihologică se va face atunci când părinţii vor considera că este necesară sau în momentul în care vor alege să îi spună copilului că a fost adoptat. În ceea ce priveşte un copil de peste cinci ani sau un adolescent, aceştia trebuie să beneficieze de la început de consiliere psihologică, pentru a reuşi să înţeleagă ceea ce li se întâmplă şi să se adapteze cât mai rapid şi uşor la noul mediu şi la noua familie.

Terapia şi suportul psihologic sunt vitale pentru aceşti copii, care, deşi au şansa să fie adoptaţi de o familie iubitoare, au suferit „răni” sufleteşti şi emoţionale care necesită vindecare. Numai aşa pot lăsa în urmă trauma şi pot începe o nouă viaţa în mijlocul unei familii.  

Atenţia statului trebuie să se îndrepte către copiii din centrele de plasament, care au nevoie de mai mult decât o lege care să reglementeze procedeul de adopţiei. Ei au nevoie de atenţie, îngrijire, suport emoţional şi psihologic constant, iar statul trebuie să se asigure că le oferă aceste lucruri. Până la urmă, un copil dintr-un centru de plasament nu are nevoie de o nouă casă sau de părinţi, ci are nevoie de un cămin cald, în care să se simtă confortabil, în siguranţă şi iubit.